Mc 5,21-43
În textul evangheliei de astăzi vom vedea cum două persoane se apropie de Isus pentru a-i cere să facă ceva pentru ei. Oficialul sinagogi îi cere lui Isus să își pună mâna peste fiica lui muribundă iar pe femeia bătrână să o vindece Isus de hemoragia ei de care suferea deja de 12 ani de zile. Însă oare ce i-a făcut să se apropie de Isus? Ce i-a atras la Isus? Să fie speranța unui miracol sau a unui cuvânt de alinare față de afecțiunile lor? Iar răspunsul este simplu, amândouă. Isus oferă speranță mai ales acelor persoane care se află în anumite circumstanțe disperate și lipsite de ajutor, care par să nu fie cauzate de mâna omului. Isus rostea cuvinte de speranță pentru ei. Femeii i-a spus, Fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace și fi vindecată de afecțiunea ta.
Speranța este esențială vieții creștine. Avem un drept și o datorie să ne încredem în faptul că Dumnezeu, care ne-a iubit și care ne-a chemat la viața veșnică, nu ne va abandona. Catehismul Bisericii Catolice ne spune că la Botez Dumnezeu a plantat în viața fiecărui creștin virtutea teologică a speranței (CBC 1813). Speranța pe care o primesc creștini e un adevărat dar divin. Nu e o dorință omenească superficială ci o încredere sigură că Dumnezeu însuși ne oferă puterea de a o exercita. Harul său ne cheamă să facem mai multe acte de speranță, și încrederea în el pe care el dorește ca noi să o avem. El ne invită pe fiecare dintre noi să facem viața tuturor mai puternică și mai fericită prin a nu refuza niciodată să înaintăm plin de speranță spre el (CBC 1818).
Așa că întrebarea e, Ne apropiem noi de Domnul cu credința și speranța așteptată de la noi?
