În biserica ridicată pe locul nașterii sfântului Ioan Botezătorul se află o sculptură în piatră, unică în lume, care îl reprezintă pe Ioan predicând în picioare, pe o stâncă, iar dedesubt, o mulțime de capete de oameni din piatră. Acei oameni sunt fiii lui Abraham, ridicați de Dumnezeu din piatră. Această sculptură vrea să reprezinte cuvintele pe care Ioan Botezătorul le-a adresat fariselor, care spuneau că Îl avem pe Abraham ca tată! Dar Ioan le-a spus că: Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fii lui Abraham” (Lc 3,7-8).
Au venit, așadar, la Ioan mulțimi de pretutindeni, vameși, soldați, care își mărturiseau păcatele. Tot acest popor care l-a auzit și chiar vameșii i-au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan, dar fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui (Lc 3,29-30). Ei nu aveau nevoie de convertire, erau orbiți de orgoliu. Pentru saducei, cuvintele lui Ioan nu prezentau nici o importanță pentru strategiile lor politice. Ei erau de părere că aveau destulă înțelepciune umană practică, și nu putea să-i mai învețe cineva altceva.
Evanghelistul Matei notează că Ioan, care le-a vorbit atât de blând și înțelegător vameșilor, soldaților, celorlalți păcătoși care și-au mărturisit păcatele și s-au botezat, fariseilor le aruncă în față expresia „pui de vipere”, ca și cele două imagini puternice cu securea înfiptă la rădăcina copacilor și cu pleava care va fi aruncată în focul ce nu se stinge.
Pe malul Iordanului se prefigurează acea realitate care va apărea limpede de tot în Evanghelii și în învățătura apostolului Pavel, și anume, mândria, infatuarea intelectuală, filozofică, teologică, orgoliul savanților, pretenția și iluzia de a poseda toată înțelepciunea și știința omenească, aerul de superioritate și disprețul suprem față de ignoranții care nu au grade academice. Iată dușmanul numărul unu al credinței și al convertirii, împotriva căruia nici harul lui Dumnezeu nu poate să facă nimic. Mândria.
Un lucru e clar, că vameșii și prostituatele vor intra în împărăția cerurilor înaintea tuturor cărturarilor, dar și a tuturor celor care sunt asemenea lor, adică orgolioși, încrezuți, infatuați și amețiți de înalta lor știință, pe scurt mândri.
Cristos însuși îi aduce cele mai frumoase elogii lui Ioan pentru verticalitatea lui, pentru curajul de a spune adevărul deschis, fără a se uita la fața omului. În care biserică, în care catedrală din lume mai găsim astăzi vreun predicator, vrun creștin, care să vorbească cu curajul lui Ioan Botezătorul? Doar la sectari dacă mai găsim asemenea predicatori, asemenea creștini.
Majoritatea predicatorilor și a creștinilor lasă afară cu grijă cuvintele Scripturii, ale Evangheliei, care ar putea să-i sperie pe ascultători, să-i șocheze, să-i deranjeze. Se spune că în Statele Unite ale Americii, două profesoare, le-au spus elevilor în clasă că cei răi vor merge în Iad. Au fost date în judecată, pentru că i-au traumatizat psihic pe copii. Cele două profesoare nu erau catolice. Nu ne miră faptul că sectarii au succes, iar catolicii pierd pe toate fronturile. „Ce ați ieșit să vedeți în pustiu? O trestie clătinată de vânt?… Atunci, ce ați ieșit să vedeți? Un profet? Da, vă spun, mai mult decât un profet”, spunea Ioan în evanghelia după Luca.
De fapt, de ce era Ioan Botezătorul mai mult decât un profet? Ce avea el în plus față de ceilalți profeți? La acea vreme erau mulți profeți care vesteau venirea lui Mesia sau se dădeau ei înșiși drept Mesia. Iar exemplele sunt de prisos. Ioan, însă străbătea drumul opus, față de ceilalți profeți falși care îndemna poporul la punerea mâinilor pe arme, care afirmau că fii lui Abraham sunt poporul cel dintâi al pământului și că puteau avea supremația politică a lumii.
Ioan Botezătorul străbătea drumul opus. Fii lui Abraham puteau să iasă și din pietre. Ioan nu promitea domenii și supremație politică; nu-l interesa politica, nu chema pe nimeni la arme, nu făcea minuni, era cu desăvârșire sărac. Toată predica lui se reducea la un îndemn de natură morală: convertiți-vă, schimbați-vă modul de a gândi, porniți pe o altă cale.
Iosif Flaviu amintește că autoritatea, priza lui Ioan la popor era extraordinară, așa cum fusese cazul și cu alți profeți ai lui Dumnezeu. Conducătorii politici, regii erau foarte interesați de a-i avea pe profeți în slujba lor, de a-i manipula sau măcar de a le închide gura, de a nu le face opoziție. De aici, sfârșitul tragic al profeților.
Ioan Botezătorul nu putea să facă excepție de la regulă. Moare decapitat în temnița din Macheront, de regele Irod Antipa și de Irodiada, femeia cu care trăia în adulter și incest, scandal împotriva căruia Ioan a strigat cu putere.
În încheiere vă invit să reflectăm asupra cuvintelor scrisese de un scriitor și filosof francez pe nume Leon Bloy, în jurnalul său, Eu sunt un sărman om, care, urlând și cu lacrimi în ochi, aleargă pe toate drumurile, chemându-l și căutându-l pe Dumnezeul său. Amin
