Is 25,6A.7-9
PS 26,1.4.7
Rom 14,7-9.10b-12
In 17,24-26
Noi nu aparținem morții
Realitatea morții împreună cu toată durerea și sentimentul ei de pierdere, este cea cu care ne confruntăm cu toți acum în acest moment. Însă după cum noi suntem uniți în durere la fel suntem uniți și de altceva… de credința noastră. Confruntându-ne cu realitatea morții, trebuie să ne permitem nouă înșine, să fim confruntați și de realitatea credinței noastre. Realitatea…nu un poate sau așa sper sau o fantezie sau un gând doritor, ci o realitate. Credința noastră ne ajută să ne deschidem mințile față de întreaga imagine a vieții, morții și a ceea ce se întâmplă după moarte. Numai în lumina credinței noastre vom putea începe să înțelegem ceea ce s-a întâmplat cu Andrei și de modul în care vom continua să trăim de acum încolo.
Atunci când cu credința noastră vorbim despre cer, înviere și despre viața viitoare, nu vorbim în primul rând despre aceste lucruri fiindcă ele ne oferă consolare și putere. Cu siguranță că ele fac aceasta, însă motivul principal pentru care vorbim despre aceste lucruri este din cauză că ele sunt adevărate. Dumnezeu și-a rostit cuvântul său pentru noi, l-am auzit în textele scripturii și în învățăturile Bisericii, iar noi îi răspundem cu Da, cred, este adevărat. Dumnezeu a rupt tăcerea în privința morții și ne-a spus că el a cucerit moartea. Moartea nu făcuse parte din planul original al lui Dumnezeu, ci a venit în lume ca urmare a păcatului. Moartea nu este de la Dumnezeu, moartea provine de la faptul că i-am întors spatele lui Dumnezeu. Și totuși, Dumnezeu nu ne-a abandonat complet puterii morții. El l-a trimis pe Isus Cristos, care a murit și a înviat din nou cucerind moartea. Dumnezeu a vorbit lumii prin Cristos și ne-a spus că el dorește să ne dăruiască victoria asupra morții în și prin Isus Cristos.
Datorită acestui motiv, creștini nu sunt tăcuți în fața morții. Majoritatea dintre noi atunci când mergem la un priveghi sau la o înmormântare nu știm ce să spunem. Moartea pare să aibă ultimul cuvânt. Însă noi cei care credem nu stăm tăcuți. Noi vorbim. Noi spunem: Cristos a înviat. Moartea a fost cucerită.
Mulți oameni cred că povestea vieții umane este: Naștere, viață și moarte. Pentru creștini, este complet diferită. Poveste nu este Naștere, viață și moarte, ci mai degrabă, Viață, moarte și înviere. Moartea nu are ultimul cuvânt, viața este cea care are ultimul cuvânt. Moartea nu este ultima perioadă după ultima propoziție al ultimului capitol al poveștii omului. Mai există încă un capitol care urmează. Moartea nu este sfârșitul poveștii omului, ci este mijlocul. Sfârșitul poveștii este învierea și viața care nu are sfârșit. Ultimul rămas bun pe care îl dăm este doar un rămas bun temporar, înmormântarea este o înmormântare temporară. El va trăi. El va învia.
Ceremonia de înmormântare conține multe reamintiri al acesteia, și ne evidențiază faptul omul a fost botezat. Prin stropirea sicriului cu apă sfințită la începutul ceremoniei ne reamintește de apa botezului care odată a fost turnată pe cap. Pânza albă funerară este o reamintiri a germenului alb ce a fost pus asupra noului botezat, un semn al noi vieți în Cristos ce ni s-a dat nouă creștinilor. Această lumânare care este paștele lumânării, este prezent la fiecare botez și îl simbolizează pe Cristos înviat. Atunci când a fost botezați, viața în Cristos cel înviat a fost turnată în sufletul nostru. Am început să împărtășim aici pe pământ viața cerului. La botez, Dumnezeu ne-a salvat din puterea morții, ne-a smuls la propriu din domnia morții și ne-a transferat în Împărăția lui Dumnezeu – o împărăție a vieții veșnice. Cristos ne-a spus în acea zi, Tu nu aparții morții, Tu aparții mie.
Un creștin nu moare pur și simplu un creștin moare în Cristos. Aceste două cuvinte, în Cristos sunt cele care fac toată diferența din lume. Noi aparținem prin botez lui Cristos, iar noi trăim în El printr-o viață de rugăciune, ascultare față de învățăturile sale, și fidelitatea față de sacramentele Bisericii. Dacă noi trăim în Cristos și murim în Cristos, atunci vom și învia în Cristos.
În mijlocul tuturor acestora, ar trebui noi să plângem? Da, frați și surori în Cristos, este bine să plângem, este complet natural, fiindcă cu toți l-ați iubit și ați ținut la Andrei. Până și Cristos a plâns atunci când a murit prietenul său Lazăr…a plâns cu toate că el urma să îl readucă la viață, să îl învie. Da, noi ca și creștini plângem. Însă plângem cu speranță. Este bine și normal să fii trist astăzi fiindcă nu îl vom mai vedea pe Andrei din nou, însă ar fi complet greșit să gândim că nu îl vom mai vedea niciodată. Este normal să plângem, însă este greșit să disperăm. Cristos este viu. Ne rugăm astăzi pentru Andrei, pentru ca el să își poată completa călătoria spre ceruri. Rugați-vă pentru el în fiecare zi, precum și pentru voi înșivă. Uitați-vă astăzi la el astăzi, și spuneți plini de credință, Andrei tu nu aparții morții: Tu aparții lui Cristos, după cum aparținem și noi. Amin.
