Is 5,1-7
Fil 4,6-9;
Mt 21,33-43
Într-o carte scrisă de James C. Turro am găsit această poveste despre un grup de 10 frați franciscani care au mers să evanghelizeze un sat din ținutul care acum este cunoscut ca Mexic. Acești frați franciscani erau printre primii creștini sosiți în acele ținuturi pentru a evangheliza populațiile indiene, însă imediat și-au dat seama că ei nu aveau cum să își explice misiunea, scopul și motivul pentru care erau acolo, așa că indieni îi ucideau pe loc. Însă acești frați tot veneau însă și aceia erau omorâți. Dar în ciuda a toate acestea ei au tot venit.
Acești indieni, văzând că ei tot vin s-au gândit că trebuie să fie trimiși de vreo forță puternică, divină care îi obliga pe acești bărbați să vină la ei. Într-un final, când a sosit cel de-al zecelea om, din acel grup, au reușit să îl înțeleagă și au îmbrățișat imediat credința creștină.
Această povestioară ne ajută să înțelegem mai bine textul evangheliei de astăzi. Acestea două, povestioara și evanghelia au niște asemănări izbitor de mari. Un proprietar de vie, și-a închiriat via la niște viticultori. Însă când stăpânul și-a trimis servitori în momentul recoltei pentru a-i aduce partea lui din producție, viticultori i-a ucis servitori. Însă în povestioara noastră despre indieni aceștia l-au ascultat pe cel de-al zecelea misionar din acel grup în timp ce viticultori l-au ucis până și pe fiul proprietarului.
De fapt, prin evanghelia de astăzi, care vorbește despre un stăpân care a fixat un termen limită pentru chiriași săi pentru a-i da ceea ce i se cuvine din roadele pământului, Isus ne spune că noi trebuie să muncim din greu pentru mântuirea noastră și să nu devenim leneși și să ne complăcem în ceea ce facem acum. Iar asta fiindcă cu toți trebuie să dăm cont de viețile noastre, să dăm un raport Domnului la sfârșitul vieții noastre. La o privire mai atenta asupra acestui pasaj evanghelic ne dăm seama că acesta conține patru aspecte despre Dumnezeu.
În primul rând, ne vorbește despre generozitatea lui Dumnezeu față de poporul său. Prima frază a acestei parabole ne vorbește despre generozitatea lui Dumnezeu față de poporul său. Stăpânul viei le-a dat viticultorilor tot echipamentul de care aveau nevoie, butoaie, zdrobitor, teasc si multe alte lucruri care le făcea munca mult mai ușoară.
Dumnezeu este extrem de generos și cu noi atât astăzi cât și întotdeauna. El ne dă viață, sănătate bună, părinți care să aibă grijă de noi, darul inteligenței și talente, timp și comori, oportunități de a crește ca persoane dar și ca creștini, oameni care iubesc și care au grijă de noi tot mai mult. Ne fac aceste daruri să fim mai aproape de Dumnezeu? Acordăm timp lui Dumnezeu mai ales prin a participa la sfânta Liturghie Duminica, dar și pentru rugăciunea noastră zilnică sau pentru citirea unor pasaje din biblie?
Cu ceva timp în urmă, la întâlnirea comitetului unei bisericii un membru bogat al acelei bisericii s-a ridicat în picioare pentru a le spune celorlalți prezenți despre credința sa creștină. Eu sunt un milionar, spunea el, Și atribui toată averea mea binecuvântării lui Dumnezeu în viața mea. Și a tot continuat să le amintească punctele sale de cotitură din relația sa cu Dumnezeu. Ca om tânăr, abia își câștigase primul său dolar după care s-a dus la o întâlnire a comitetului bisericesc din acea noapte. Cel care vorbea la acea întâlnire era un misionar care vorbea despre activitatea sa din câmpul misionar. Înainte ca, coșul în care se aduna ofertele să fie dată mai departe, predicatorul le-a spus celorlalți că tot ceea ce se va aduna în acea noapte va fi dat acestui misionar pentru a-l ajuta să își finanțeze munca pe care o desfășoară în numele bisericii. Omul bogat a vrut să dea pentru a susține activitatea misionară, însă era conștient că din coșul de ofertă nu aveai cum să schimbi bancnota. Știa foarte bine că ori va da totul ori nu va da nimic. În acel moment, a decis să dăruiască tot ceea ce câștigase lui Dumnezeu. Privind acuma în urmă, a spus că Dumnezeu binecuvântase acea decizie și ca răsplată l-a făcut bogat.
În momentul în care a terminat de vorbit era liniște în încăpere. După ce sa întors la scaunul său, și s-a pus jos, o doamnă mai în vârstă ce stătea în spatele lui s-a aplecat spre el și a spus: Te provoc să o faci din nou.
Cu toți știm că nu luăm nimic cu noi în morminte atunci când murim, și totuși suntem atât de preocupați cu dobândirea și acumularea a tot mai multe bunuri și averi? Am auzit spunându-se că bogățiile pe care le oferim acelea sunt singurele bogății pe cale le ducem cu noi în împărăția cerurilor. Toate celelalte le lăsăm în urmă. Așa că, să încercăm să ne asigurăm că la sfârșitul vieților noastre, atunci când ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu nu vom regreta nimic.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu doar că ne dă o sarcină de înfăptuit, de făcut, ci ne dă și mijloacele, adică Sacramentele, cuvântul lui Dumnezeu, Liturghia, slujitori sacri sau preoți, rugăciunea și slujirea aproapelui.
În al doilea rând, ne spune despre încrederea pe care Dumnezeu o are în poporul său. Dumnezeu acordă poporului său, cu o încredere deplină, lucrarea sa fiindcă este bun. În pericopa evanghelică de astăzi, stăpânul viei își încredințează via viticultorilor. El nu înfăptuiește un serviciu de poliție precum supravegherea. El se duce departe, într-o vacanță și îi lasă pe aceștia cu sarcinile lor. Fiecare sarcină pe care o primim este o sarcină pe care am primit-o de la Dumnezeu. Însă înfăptuirea lor este o treabă extrem de riscantă fiindcă avem nevoie de o supraveghere atentă, de a fi fideli față de datoriile noastre. De exemplu, atunci când profesorul părăsește sala de clasă, nu durează prea mult până se instalează haosul și gălăgia.
Dacă suntem buni, dar totuși suntem supravegheați, atunci nu suntem cu adevărat oameni buni. Dacă spunem: Nimeni nu va vedea, sau Cu toți fac aceasta, sau Ai grijă să nu fii prins, atunci am atins un punct în care nu mai suntem capabili ca alți să se încreadă în noi. Să ne amintim cu toți că suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu, că vom da cu toți socoteală de viețile noastre. Viețile noastre, spunea un preot, ne-au fost date de Dumnezeu, că nu sunt o vacanță în care dorim să ne relaxăm și în care să nu facem nimic altceva decât să stăm, ci o chemare din partea lui pentru a face ceva bun în timp ce noi suntem încă în viață. Nu ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu la sfârșitul vieților noastre cu mâniile goale.
În al treilea rând, este vorba despre răbdarea lui Dumnezeu. Stăpânul viei trimite mesager după mesager pentru ai aduce partea însă viticultori îi ucid pe toți. Și totuși stăpânul nu vine imediat cu răzbunare. El le oferă șansă după șansă în care ei să răspundă apelului loi. Dumnezeu folosește toate posibilitățile pentru a ne face să ne răzgândim.
Dacă Dumnezeu este atât de răbdător cu noi atunci și noi ar trebui să stăm și să reflectăm asupra propriei noastre răbdări cu ceilalți oameni. El este atât de răbdător cu noi chiar și atunci când comitem un păcat și totuși el tot ne trimite mesajul său de iubire și de pace.
Și în ultimul rând, Dumnezeu este corect, drept. Într-o zi vom realiza că suntem răspunzători pentru modurile în care ne-am îndeplinit sarcinile date nouă de Dumnezeu. În încheierea pasajului evanghelic de astăzi, stăpânul viei a luat via de la viticultori și a dat-o altora. Cea mai severă judecată a lui Dumnezeu este atunci când ne ia din mâini sarcina pe care ne-a dat-o să o îndeplinim. Un om cade la cel mai scăzut nivel atunci când devine nefolositor lui Dumnezeu. Cu alte cuvine, Dumnezeul nostru este darnic, are încredere, răbdare dar este și drept. Amin
