Continuăm și în această dimineață, reflecția noastră asupra credinței, asupra credinței noastre în Dumnezeu. Și aș dori să încep cu o întrebare. Oare mulțimea de atei din vremurile noastre, de astăzi, sunt oare cu adevărat atei? Adică acei oameni care chiar nu cred în existența lui Dumnezeu, care nu cred că Dumnezeu care ne-a creat și are grijă mereu de noi, că Dumnezeu Tatăl nostru există cu adevărat sau sunt doar niște persoane revoltate, după cum am zis și ieri, persoane care vor să scuture jugul, autoritatea unui stăpân pe care, pur și simplu nu îl mai suportă? Iar răspunsul la această întrebare ne-a fost oferit chiar de către Conciliul al doilea din Vatican, în aceiași Constituție, Gaudium et Spes:
Ateismul modern prezintă adeseori și o formă sistematică: aceasta, pe lângă alte cauze, împinge dorința de autonomie atât de departe încât pune piedică oricărei dependențe de Dumnezeu. Cei care profesează acest fel de ateism pretind că libertatea constă în faptul că omul își este scop sieși, că e singurul făuritor și creator al propriei istorii; ei consideră că această viziune este incompatibilă cu recunoașterea unui Stăpân, Autor și Scop al tuturor lucrurilor, sau cel puțin că ea face să fie de-a dreptul superfluă o astfel de recunoaștere.
Unii filosofi au exprimat această atitudine luciferică, de revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin celebra formulă moartea lui Dumnezeu. Însă această expresie nu a fost inventată, nu este una nou nici măcar pentru ei, fiindcă ea era cunoscută deja încă din secolul al XI-lea 
de către sfântul Anselm care, comentând la cuvintele din psalmul 52, adică la versetul A zis nebunul în inima sa nu este Dumnezeu, arată cât de absurdă este această expresie, moartea lui Dumnezeu. Dumnezeu este o ființă necesară care nu poate să nu existe. Dumnezeu este cel viu, el este viața însăși, el este izvorul vieții de la care noi toți avem viață și vom avea viață veșnică, prin urmare el nu poate muri. Însăși expresia moartea lui Dumnezeu este o contradicție în termeni. Sfântul Anselm spunea apoi că Cel care afirmă că Dumnezeu poate fi ucis, că poate să moară, să nu mai existe, se aseamănă cu nebunul din psalmul 52.
Nietzsche este acel filosof nebun care a afirmat într-una din cărțile sale că Dumnezeu este mort. La această afirmație, Nietzsche a primit și un răspuns de la un alt scriitor contemporan Albert Malraux, și anume că: În acest caz, e mort și omul. Moartea lui Dumnezeu duce automat la eliberarea omului și pregătirea nașterii supraomului a venit imediat răspunsul lui Nietzsche. Un astfel de supraom născut din filosofia lui Nietzsche a fost Hitler, care într-un final s-a sinucis într-un buncăr din Berlin, asta după ce a curmat viața a milioane de oameni nevinovați. Supraoameni s-au proclamat toți monștri din acele timpuri, precum: Lenin, Stalin, Ceaușescu și nu numai. Însă realitatea demonstrează faptul că moartea lui Dumnezeu nu eliberează omul ci bestia din om.
Această filosofie nebună a morții lui Dumnezeu a fost inspirată de Lucifer, ea nu este nimic altceva decât opera diavolului, al celui rău, al primului revoluționar din istorie, care nu urmărește doar instaurarea ateismului. Ateismul este doar o fază, o etapă din strategia diavolului pe termen lung, strategie care este mult mai complexă și extrem de subtilă, atât de subtilă încât mulți din noi cred că așa este corect, că Dumnezeu dorește ca noi să facem astfel, strategie care are un singur scop final, satanizarea întregii omenirii, atragerea întregii oameni de partea celui rău. Diavolul, intenționează ca el, Duhul întunericului, să fie în cele din urmă totul în toți.
Și noi, cei care credem în Dumnezeu, credem cu tărie că Dumnezeu a murit, însă credința noastră este complet diferită de cea a acestor tipuri de oameni; noi credem că Dumnezeu s-a umilit și, în Fiul său întrupat, a murit pe cruce din iubire, pentru a ne mântui. Putem îmbrățișa această teologie sănătoasă a „morții lui Dumnezeu” mergând pe linia gândirii lui Dietrich Bonhoeffer, un martirul de la Auschwitz, care scria la un moment dat că: Conform textului din evanghelia după Matei în care oameni se minunau spunând: „Cine este acesta că şi vânturile, şi marea ascultă de el? este evident faptul că Cristos nu ne vine în ajutor, în virtutea atotputerniciei sale, ci în virtutea slăbiciunii și suferinței sale… Dumnezeu este neputincios și slab în lume, și tocmai prin aceasta e alături de noi și ne ajută.
Sau admirabila sa poezie intitulată Creștini și păgâni:
Oamenii aleargă la Dumnezeu în trebuințele lor,
imploră ajutor, pâine și succes,
eliberarea de boală, de vină și de moarte.
Toți, toți, creștini și păgâni.
Oamenii se îndreaptă către Dumnezeu în trebuințele lor;
și îl găsesc sărac, fără acoperiș și fără pâine,
îl văd sufocat de păcate, de slăbiciune, de moarte.
Creștinii îi stau alături lui Dumnezeu în suferință.
Dumnezeu se îndreaptă către toți oamenii în trebuințele lor,
le satură trupul și sufletul cu pâinea sa,
moare răstignit pentru creștini și pentru păgâni.
Și îi iartă pe toți. Amin
