Una dintre cele mai grave aspecte ale timpului nostru este ateismul, de aceea l-am și supus unei cercetări atât de atente și detaliate, în ultimele zile dar și astăzi. Astăzi vom trece mai departe și vom analiza cele trei mari cauze ale ateismului.
Prima cauză este ce-a pe care am prezentat-o ieri dimineață, și anume, mândria luciferică care îl împinge pe om la independentă totală, independență, care, în gândirea filosofilor, se obține doar prin eliminarea lui Dumnezeu, sau prin celebra expresie, prin moartea lui Dumnezeu.
O a doua cauză a ateismului este superficialitatea, neseriozitatea în care își trăiesc viața marea majoritate a oamenilor. Adică persoanele care nici nu abordează problema lui Dumnezeu și care nu înțeleg de ce trebuie să se preocupe de religie. Așa că apare întrebarea: acesta e oare tot ateism? Iar răspunsul este unul simplu, da este tot ateism, fiindcă este tot o decizie liberă, o alegere de trăire a propriei vieții.
Conciliul, în constituția Gaudium et Spes ne atrage atenția asupra unui mare pericol, asupra unei filosofii a vieții conform căreia omul trebuie să își trăiască viața clipă de clipă, fără să se gândească la ceea ce va urma. Astfel Conciliul spune că: Nu rareori ateismul se naște… din faptul că se atribuie greșit un caracter absolut unor valori umane [pământești], astfel încât acestea iau locul lui Dumnezeu(GS 19).
Preocupările vieții: școala, studiile, cariera, afacerile, câștigul, banul, ca și în parabola semănătorului, înăbușă sămânța credinței pe care mulți o primesc totuși în copilărie. Mai dureros e faptul că, adesea, înșiși părinții cultivă materialismul și, o dată cu el, ateismul în sufletul și viața propriilor copii. Nu-i lasă să meargă duminica la biserică, la catehizare, fiindcă trebuie să învețe: vin examenele, vine bacalaureatul, vine admiterea. De la bun început, interesele pământești, idolii, iau locul lui Dumnezeu în inima copiilor.
A treia cauză a ateismului, care, de altfel, este și una dintre realitățile cele mai triste, este că, în cele mai multe cazuri, ateismul nu izvorăște din mintea omului, ci din inima lui.
Omul, așadar, poate să-l țină departe de inima sa pe Dumnezeu fiindcă refuză să urmeze ceea ce îi dictează conștiința, fiindcă refuză să urmeze legea morală săpată în conștiința sa. Evidente faptul că acceptarea lui Dumnezeu aduce cu sine anumite exigențe morale. Lăsându-se stăpânit de o patimă, omul dorește să nu existe un Dumnezeu care să judece și să pedepsească faptele rele și, presat de o asemenea dorință, ajunge să se convingă că, într-adevăr, Dumnezeu nu există.
Louis Bertrand în cartea intitulată, Viața sfântului Augustin, spune că: Istoria sfântului Augustin se repetă în fiecare dintre noi: pierderea credinței coincide întotdeauna cu trezirea simțurilor. Nu mintea îl îndepărtează pe tânăr de Dumnezeu, ci trupul. Necredința nu face altceva decât să furnizeze scuze, justificări noii vieți pe care o trăiește.
Marii convertiți recunosc cu sinceritate că, de fapt, aceasta este adevărata cauză a necredinței. Iată, de pildă, mărturia făcută de poetul francez François Coppée după convertirea sa: Mărturisesc deschis că ceea ce m-a făcut să renunț la exercițiile de pietate au fost criza adolescenței și rușinea de a-mi spovedi păcatele. Foarte mulți, cărora li se potrivește cazul meu, dacă ar fi sinceri, ar recunoaște că ceea ce i-a îndepărtat la început de religie a fost disciplina aspră pe care religia o impune tuturor cu privire la simțuri și ar recunoaște că numai ceva mai târziu au cerut rațiunii și științei dovezi metafizice pentru a-și înăbuși rușinea.
De cele mai multe ori, ateul nu e bolnav de cap, ci de inimă. Și mai recunosc marii convertiți de la sfântul Augustin din antichitate și până la Charles de Foucauld în zilele noastre, că atâta vreme cât trăiau o viață imorală aveau o mulțime de îndoieli, de nelămuriri, de obiecții cu privire la credința în Dumnezeu. În momentul în care s-au decis să abandoneze viața de imoralitate și să înceapă o viață nouă, toate îndoielile și obiecțiile au dispărut ca prin farmec.
E o realitate pe care marele predicator Tihamer Tóth o ilustrează printr-o asemănare simplă, dar foarte instructivă. Proprietarul unei drogherii dintr-un sat s-a trezit că nu mai are vin pentru masă. S-a dus la un cârciumar ca să cumpere. Dar s-a dus fără să-și schimbe hainele; s-a dus cu hainele de lucru, cu halatul cu care vindea la taraba drogheriei. Negustorul i-a dat să guste din toate vinurile ca să aleagă ce-i place. Clientul gusta, dar de fiecare dată obiecta: „Vinul e bun, dar are un iz, are un gust neplăcut”. În cele din urmă, negustorul i-a dat vinul cel mai bun pe care îl avea. Aceeași obiecție: „Vinul e bun, dar are un iz, are un gust neplăcut”. „Domnule, îi zice negustorul, izul vine de la dumneata. Mergi și te schimbă, aruncă hainele murdare, ia-ți haine curate și o să vezi că vinurile mele n-au nici un fel de iz, sunt de cea mai bună calitate”.
Ateul nu-și va rezolva niciodată îndoielile și obiecțiile cu privire la credință în discuții interminabile cu teologi, cu profesori de filozofie care cunosc perfect argumentele existenței lui Dumnezeu; le va rezolva în momentul în care va îngenunchea la scaunul de spovadă și își va lepăda acolo hainele murdare ale păcatelor, decis să înceapă o altă viață. Amin
