„Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” conform cărții Genezei. Așa a apărut Adam, primul om sau Adamah care tradus din ebraică ar însemna pământ, țărână de culoare roșiatică. Ceea ce vrea să spună este faptul că omul este o creatură care e scoasă din țărână și care se întoarce tot în țărână.
Însă în mod evident această povestire biblică împreună cu limbajul ei antropomorfic, nu trebuie luată „ad litteram” adică la propriu ce scrie în ea. Deja sfântul Augustin le atrăgea atenția creștinilor de pe vremea sa cu privire la interpretarea prea literală a unui text biblic în care abundă expresiile simbolice, și după cum spunea el însuși, ca să nu devină ridicoli în ochii celor necredincioși.
Dar care este mesajul religios al textului din Geneză? Textul biblic ne spune că Dumnezeu a voit ca omul creat de el să fie format dintr-un trup material și un suflet spiritual și nemuritor. Pentru trup, Dumnezeu putea foarte bine să se servească de o materie creată anterior, de țărâna pământului, care avea să cunoască un proces îndelungat de transformări. În schimb, în ceea ce privește sufletul, suflarea de viață, aceasta nu poate fi rezultatul vreunei evoluții; el este creat direct de Dumnezeu. Omul este o ființă unică în Univers, ce are în el două componente aparent contradictorii: materia și spiritul. Nici înger, nici bestie; nici animal, nici rațiune, spirit pur. Sau și una, și alta: animal rațional. Trup însuflețit sau suflet întrupat, cum vreți să-i spuneți. Omul poartă în el două lumi și fiecare și-l dispută, vrea să-l aibă pe om în întregime.
Știți voi pentru ce omul e creatura cea mai chinuită? Întreba Felicité de Lammenais. Pentru că el are un picior în mărginire și celălalt în nemărginire; este legat de două lumi. Poartă în el două uși deschise, una spre lumea materială, alta spre lumea spirituală. Cu ajutorul simțurilor își ia din lumea materială, cu ajutorul sufletului își ia din lumea spirituală materialele cu care își construiește în această viață personalitatea.
Conciliul al doilea din Vatican, în constituția pastorală Gaudium et Spes ne spune că: Unitate de trup și suflet, omul, prin însăși condiția sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, își ating culmea și își înalță glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să disprețuiască viața trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să considere că trupul este bun și vrednic de cinste deoarece este creat de Dumnezeu și este destinat să învie în ziua de apoi.
Astfel apare întrebarea, Ce-i dă organismului uman, care se schimbă și se transformă mereu, unitate, continuitate, identitate? E sufletul spiritual, neschimbător, nemuritor; forma subzistentă sau forma substanțială cum o numește un mare filosof antic pe nume Aristotel, și după el, sfântul Toma de Aquino, este sufletul. Prezența sufletului din mine mă face capabil să spun „eu”, să fiu identic cu mine însumi, deși, biologic, mereu sunt altul. Sunt eu cel care m-am născut, am copilărit, am studiat, am fost hirotonit preot, am îmbătrânit, chiar dacă în decursul vieții, până acum, organismul meu până în prezent s-a schimbat complet de vreo opt ori; cel de acum nu mai este cel de acum șapte ani. Când sufletul părăsește trupul, trupul nu mai este trup.
Și aș dori să închei cu cuvintele unui mare autor francez, care spunea într-o carte de a sa că: Dacă vrei să închizi o dorință infinită în bucurii mărginite, dacă iubești un lucru ori un chip de om, ca și când ele ți l-ar putea da pe Dumnezeu, sărmana bogăție pe care ți-ai ales-o sfârșește prin a se ruina sub ochii tăi și nu-ți lasă decât un pic de cenușă în palmă.Amin
