Lc 2, 36-40
Textul evangheliei de astăzi ne vorbește despre profetesa Ana care stătea zi și noapte numai în templu, slujind și postind și în rugăciune.
Despre Ana nu se știe nimic decât ceea ce vom afla în pasajul evangheliei de astăzi. Că era văduvă. Însă chiar dacă era o văduvă, nu a devenit plină de amărăciune, de resentimente, de ură. Ea era bătrână, însă nu a încetat niciodată din a spera. Bătrânețea ei nu i-a ucis speranța în Dumnezeu.
Există două lucruri pe care Anna le face în viața ei ca văduvă și la bătrânețe:
În primul rând, nu încetează niciodată din al adora pe Dumnezeu. Își petrece viața în templul lui Dumnezeu împreună cu poporul lui Dumnezeu. Astăzi, Dumnezeu ne dă biserica sa pentru a fi mama noastră în credință. Ne răpim pe noi înșine de o comoară neprețuită atunci când neglijăm să fim un membru al poporului său.
În al doilea rând, ea nu încetează niciodată să se roage. Adorarea publică, precum participarea la sfânta liturghie, este ceva minunat; însă adorarea în privat, precum rugăciunea, este de asemenea minunată. Precum a spus și un mare predicator: Cei care se roagă cel mai bine împreună sunt cei care se roagă mai întâi singuri. Anii au lăsat-o pe Anna fără amărăciune, teamă, neliniște, frică și nesiguranță, deoarece zi de zi ea ținea legătura cu Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul puterii și în a cărui putere slăbiciunea noastră devine una perfectă.
Anna nu se oprește niciodată din adorare. Nu se oprește niciodată din rugăciune. Nu se oprește niciodată din a se încrede și din a spera. Iar în cele din urmă, Dumnezeu o recompensează pe Anna, permițându-i să-l vadă pe Mesia, cel de mult așteptat.
