Ziua 16 – BOTEZUL LUI ISUS

Istoria mântuirii vechiului popor al lui Dumnezeu a început cu un botez. Cu botezul în apele Mării Roșii, pe care evreii au traversat-o și prin care s-au salvat. Istoria mântuirii poporului Noului Testament începe tot printr-un botez. Cu botezul lui Isus în apele Iordanului.

Evangheliștii ne povestesc că, într-o bună zi, s-a prezentat și Isus la locul unde boteza Ioan pe malul Iordanului. Venea de la Nazaret împreună cu alți Galileeni, din moment ce faima lui Ioan ajunsese și în Galileea. Isus era amestecat printre penitenți, și ca toți ceilalți penitenți își aștepta rândul cu răbdare. Nimeni nu-l cunoștea, nici măcar Ioan, ruda lui. Ioan, amintindu-și de prima întâlnire cu Isus pe malul Iordanului, avea să spună: „Eu nu-l cunoșteam, dar cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-se și oprindu-se, el este cel care botează cu Duhul Sfânt»” (In 1,33).

Faptul că Ioan nu-l cunoștea pe Isus, deși îi era rudă, nu ar trebui să ne surprindă. Fiindcă de mic copil el părăsise casa părintească și se afundase în pustiu. Nimic nu ne dă de înțeles că s-ar mai fi întors vreodată acasă din pustiu. Probabil că nici nu ar fi avut la cine să se mai întoarcă. Părinții săi, deja foarte bătrâni când l-au adus pe lume, au murit destul de repede după nașterea lui, astfel încât Ioan probabil că nu i-a cunoscut prea bine nici pe părinții săi.

Botezul lui Ioan, inspirat din învățăturile mistice orientale și, mai ales, din numeroasele botezuri pe care le practicau vecinii săi de la Qumran, călugării esenieni, exprima dorința de purificare interioară, sufletească, dar era, totodată, un semn profetic, de tipul celor pe care le găsim și la alți profeți ai Vechiului Testament. Dumnezeu îi poruncește lui Ioan să boteze pentru ca botezul lui să fie un semn profetic al altui botez: în curând va apărea un altul, mai puternic decât el, care va boteza cu Duh Sfânt.

În evanghelia după Luca putem citi că Pe când se ruga, s-a deschis cerul”. În limbaj biblic, această expresie „a se deschide cerul” indică o revelație pe care Dumnezeu din cer o face pământului.

Cerul s-a deschis și Dumnezeu a vorbit. Și totuși, sunt atâția astăzi care nu au auzit glasul lui Dumnezeu sau, astupându-și urechile ca să nu-l audă, continuă să se plângă, continuând să trăiască în plăcerii rele, de a privi disperați un cer pe care îl văd închis, exact ca acel nebun ce se izbea să forțeze, să deschidă o ușă care era deja deschisă.

Isus se prezintă în fața lui Ioan Botezătorul ca un penitent, se botează ca toți ceilalți, dar, spre deosebire de ceilalți penitenți, el nu-și mărturisește păcatele, căci nu are ce mărturisi, nu cere iertare. El coboară în apele Iordanului încărcat cu toate păcatele omenirii și se supune acestui rit penitențial în momentul când începe lucrarea sa publică de ispășire și mântuire. În revelația care are loc cu acest prilej, Sfânta Treime, se manifestă pentru prima dată oamenilor. Momentul este, într-adevăr, solemn și impresionant. Cerul se sfâșie și misterul ascuns în Dumnezeu de milenii și milenii se dezvăluie: un singur Dumnezeu în trei persoane. „Tu ești Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată plăcerea”.

Marele teolog Daniélou vorbea la un  moment dat, într-un articol de-al său din Osservatore Romano de marea iluzie, de marea utopie, de marea minciună, de marea ipocrizie în care trăiește omenirea de câteva secole încoace, anume că altruismul, iubirea de tip umanist dă sens, finalitate, valoare absolută vieții omului. E o concepție ce își găsește ultima formulare la Victor Frankl, întemeietorul logoterapiei, care susține că metoda cea mai bună de a uita de preocupările, de neliniștile noastre interioare, de depresiile ce pot duce la sinucidere, de angoasele care se nasc din întrebarea fără răspuns „De ce trăiesc?”, este aceea de a te dărui altora. Metoda cea mai sigură de a dobândi bucuria și pacea este aceea de a face ceva pentru alții.

Cuvinte frumoase, nobile, sfinte. Dar valabile numai atâta timp cât rămân în picioare miturile carității și ale solidarității. Însă când brutalitatea vieții și a istoriei face să se prăbușească acest mit, nu mai rămân decât abisul, vidul existențial.

Botezul lui Isus este o invitație de a face din trăirea deplină a Botezului nostru singurul ideal al vieții. Botezul e cel care dă sens și valoare vieții. El ne face fii preaiubiți ai lui Dumnezeu, în care Tatăl își găsește toată plăcerea; el face din noi mlădițe unite cu vița care este Cristos, ne face părtași ai naturii sale dumnezeiești. Amin