Atunci, Isus a fost dus de Duhul [Sfânt] în pustiu, ca să fie ispitit de Diavol. Acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă, a flămânzit” (Mt 4,1-2).
Ieri am putut vedea cum Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus sub chipul unui porumbel pașnic. Acum, același Duh Sfânt îl conduce pe Isus în pustiu, pe un câmp de luptă, unde avea de purtat un război cumplit cu Satana. E același Duh Sfânt care odinioară îi împinsese pe judecători la război, pentru a apăra sau a elibera poporul israelit.
Astăzi mergem mai departe și vom vorbi despre cele patruzeci de zile petrecute de Isus în pustiu. De ținut minte e faptul că nu e vorba de postul obișnuit al evreilor, care ține numai până la apusul Soarelui, după care se putea mânca. Ci e vorba de post complet, zi și noapte. De aceea, evanghelistul are grijă să menționeze și nopțile. Ne putem întreba: cum a reușit Isus să realizeze o asemenea performanță, să reziste la un post atât de lung? E un lucru cunoscut că cei care fac greva foamei, abținându-se în mod voit de la mâncare pentru o cauză pe care o consideră mai presus de viața lor, suportă foamea infinit mai ușor decât cei ce sunt obligați să postească sau nu au ce mânca. Dat fiind că Isus a petrecut tot acest timp în rugăciune, absorbit în contemplație, nici nu a prea simțit foamea.
Astfel ajungem la prima ispită a lui Isus. După patruzeci de zile, Isus a flămânzit. Atunci s-a apropiat de el Ispititorul. Satana i-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se prefacă în pâini”. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Scris este: «Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»” (Mt 4,3-4). În ce a constat de fapt această ispită a diavolului? Răspunsul îl găsim în replica lui Isus: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, omul nu are cum să trăiască doar cu potolirea foamei trupului, ci va trebui să potolească și foamea sufletului.
În cea de-a doua ispită, Satana l-a purtat pe Isus în cetatea sfântă și l-a așezat pe pinacolul templului. Locul avea o înălțime amețitoare. Satana îl invită pe Isus să facă dovada că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Să se arunce în gol, în prăpastia de la picioarele sale, căci îngerii vor zbura imediat, îl vor purta pe aripile lor și el va ateriza lin pe fundul prăpastiei, ca o frunză ușoară ce se desprinde dintr-un copac la adierea vântului, astfel încât nu-și va scrânti piciorul, nici nu și-l va zdrobi de vreo piatră. Iar mulțimile care se îmbulzeau în curțile templului, văzând spectacolul miraculos, numărul extraordinar de cascadorie, vor rămâne uluite. Cuprinse de admirație și entuziasm, vor crede în el, vor trece de partea lui, îl vor proclama regele lui Israel și Mesia, îl vor purta în triumf și îl vor așeza pe tronul lui David.
Isus învinge și această ispită a Satanei. Isus nu era un Mesia cum îl visau evreii și cum îl sugera Satana. Misiunea sa mesianică se întemeia pe mijloace pe care înțelepciunea omenească le consideră neputință, ineficiență, nebunie: adică pe suferință, umilință, persecuție, jertfă, cruce, moarte.
În cadrul celei de-a treia ispite, Satana pornește la atac direct, fără nici o introducere. Îl duce pe Isus pe un munte foarte înalt și îi arătă într-o clipă toate împărățiile lumii. În acea clipă, Isus i-a văzut pe toți tiranii care au omorât milioane de oameni nevinovați ca să-și croiască imperii, să-și impună puterea: pe Cezar, Nero, Attila, Napoleon, Stalin, Hitler și mulți alți. Însă să nu uităm că Satana dă împărățiile lumii și toată mărirea lor cui vrea el și celor care le cer. Dar niciodată nu dă nimic pe gratis. Istoria ne arată că toate ambițiile imperialiste se termină tragic: așa au terminat-o romanii, așa a terminat-o Napoleon, așa a terminat-o Hitler, așa au terminat-o bolșevicii și așa o vor termina și toți ceilalți.
Această ultimă ispită, spre diferență de celelalte două care într-un fel sau altul, în ziua de astăzi, sunt realizabile sau vor fi, rămâne de o permanentă actualitate. A avea împărățiile lumii, puterea, slava lor era o mare tentație pe vremea lui Isus. A rămas o mare tentație astăzi și va fi și peste o mie de ani! Nu există un drog mai puternic decât dorința de a domina, de a stăpâni, de a porunci altora!
În încheiere să nu uităm că Biserica dar și fiecare creștin în parte, sunt mereu obligați să se confrunte cu această pagină a evangheliei, pentru a putea fi mereu atenți la ispitele diavolului, la cursele care ni le întinde pentru a ne câștiga sufletul de partea lui și pentru a ne petrece veșnicia în iad. Amin
