Continuăm și astăzi seria de predici asupra credinței noastre în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și ne oprim asupra mâinilor și picioarelor mântuitorului, cu ajutorul cărora ne-a și adus tuturor vestea cea bună, că împărăția lui Dumnezeu a venit între noi.
Pentru artiști, partea corpului uman cea mai importantă și mai expresivă, căreia i-au și acordat cea mai mare atenție sunt mâinile. De exemplu, Gioconda lui Leonardo da Vinci e celebră nu pentru fața ei, care nu e cine știe ce frumusețe, ci pentru mâinile ei extraordinare.
Partea corpului cel mai des amintită în Sfânta Scriptură o reprezintă mâinile despre care se și vorbește de 1538 de ori. Noi judecăm o persoană după felul cum își folosește mâinile. Prin faptul că cineva ține mereu mâinile în buzunare ne arată ce are în sufletul și în capul lui. Mâinile trădează întotdeauna caracterul, fizionomia sufletească, defectele și calitățile unui om.
În toate culturile popoarelor, inclusiv în cea biblică, mâna sau degetul reprezintă simbolul puterii. Dumnezeu l-a modelat pe om din lut cu mâinile sale, așa cum olarul modelează cu mâinile sale vasul din lutul moale care se lasă lucrat. Tot la fel și Dumnezeu cu noi, cu oameni, fiecare e unicat, e modelat de mâinile lui Dumnezeu, având întipărite amprentele degetelor lui Dumnezeu; acesta e chipul lui Dumnezeu întipărit în fiecare om.
Isus făcea minuni și scotea diavoli cu degetul lui Dumnezeu. „Mâna mea a pus temeliile pământului și dreapta mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s-au și înfățișat îndată”, spunea profetul Isaia. Dumnezeu i-a lăsat omului mâinile ca să-i continue și să-i desăvârșească creația.
Cel mai bun portret al lui Isus îl putem face studiindu-i mâinile. Cum apar în Evanghelii mâinile lui Isus? Sunt mâini scandaloase. Scandaloase în sensul că provocau scandal și indignare, deoarece atingeau ceea ce, după canoanele fariseilor, era interzis să atingă. Leprosul, de pildă, era considerat necurat. Cine îl atingea, devenea, la rândul său, necurat. Isus îl atinge și îl vindecă. Putea să-l vindece fără să-l atingă, și totuși, îl atinge (Mt 1,40-42). Isus nu se teme să-și murdărească mâinile.
Isus a știut să-și folosească din plin mâinile, muncind cu ele toată viața. A muncit ca dulgher la Nazaret până la treizeci de ani, dar și după aceea, mutându-se la Cafarnaum, pe țărmul lacului, trăind printre apostoli, majoritatea pescari. Isus nu se mulțumea să se uite la ei cum muncesc; punea mâna pe vâsle și vâslea, arunca și trăgea năvodul din lac, alegea împreună cu ei peștii pe țărm. Cine știe dacă nu mergea cu pește de vânzare la piață? Nu trăia ca un parazit în casa lui Petru, la Cafarnaum; contribuia la întreținere.
Mâinile lui Isus erau generoase, deschise, întinse spre a face bine, spre a ridica, a salva, a ajuta, a mângâia dar mai ales pentru a vindeca.
Pe la anul 1700, un scriitor francez nota că „toți oamenii de geniu merg pe jos. Există inteligență și în trăsuri, dar geniul e pedestru”. Acest lucru e destul de evident că inspirațiile, gândurile cele mai bune ne vin pe neașteptate atunci când mergem pe jos, ne plimbăm singuri, în special, în mijlocul naturii. Zicea sfântul Bernard: „Vei descoperi mai multe lucruri plimbându-te într-o pădure decât răsfoind foile unei cărți”.
Isus a umblat mult pe jos. A călătorit toată viața. A fost un „învățător itinerant. Și-a început călătoriile înainte de a se naște, fiind purtat în sân de Mama sa în vizită la rudele din Iudeea. S-a născut la Betleem în cursul unei călătorii. Și-a încheiat viața la capătul unui drum făcut pe jos: urcând Calvarul cu crucea în spate.
De ce a umblat Isus atât de mult pe jos, străbătând necontenit drumurile Palestinei? Răspunsul e simplu. Isus era un profet. Iar un profet nu-și găsește pacea stând locului, simte nevoia să iasă în întâmpinarea oamenilor, să-i caute, să-i întâlnească, să le vorbească.
Isus își folosea picioarele, mai exact, genunchii, pentru rugăciune. A te așeza în genunchi la rugăciune însemna să te predai, să capitulezi, să te declari învins, să renunți la voința ta, la putere, la autoritate și să recunoști puterea, autoritatea și voința lui Dumnezeu.
Picioarele reprezintă simbolul demnității omului, căci, fără picioare sau având picioarele bolnave, omul nu poate sta drept, se prăbușește ca un copac fără rădăcină. Picioarele reprezintă omul în totalitatea sa, așa cum este, bolnav sau sănătos, murdar sau curat. De unde și cuvântul lui Isus: „Cine a făcut baie nu are nevoie să-și spele decât picioarele, ca să fie în întregime curat” (In 13,10). Picioarele apostolilor simbolizau picioarele întregii omeniri: bolnave, rănite, zgâriate, fiindcă umblaseră și rătăciseră pe drumurile colțuroase, pietroase, accidentate ale păcatului. Isus le-a spălat, le-a curățat, le-a înfrumusețat la cina cea de taină, iar a doua zi, le-a vindecat, atunci când propriile sale picioare au fost pironite pe cruce.
A învăța să ne folosim bine picioarele și mâinile sunt două lucruri foarte importante. Sunt importante nu doar pentru o bună funcționare a corpului nostru, trup și minte, ci și pentru a putea avea un suflet sănătos, pentru a-l putea urma pe Cristos, atât pe drumul crucii cât și în toate faptele sale. Amin
