Sir 27,4-7
1Cor 15,54-58
Lc 6,39-45
Un episcop al diecezei de New York pe nume Potter călătorea la un moment dat cu vaporul spre Europa. Când au ajuns în largul oceanului, și-a dat seama că avea să împartă cabina cu un alt călător. După ce s-a uitat cu atenție în partea sa de cabină, s-a dus direct la biroul supraveghetorului pentru a-l întreba dacă își poată lăsa acolo ceasul de aur și alte lucruri de valoare, în seiful vaporului. El i-a explicat că în mod normal nu ar face niciodată acest lucru însă a fost în cabina lui și l-a întâlnit pe cel care ocupa celălalt pat, și judecându-l după aparențe, a început să îi fie frică, că nu pare a fi o persoană prea de încredere.
Supraveghetorul a acceptat responsabilitatea de a avea grijă de lucrurile lui de valoare, după care i-a spus, Totul e bine, preasfințite. Voi fi extrem de bucuros să am grijă de ele pentru tine. Colegul dumneavoastră de cabină, tocmai a fost aici pentru a-și lăsa lucrurile lui de valoare, din același motiv.
Isus îi numește ipocriți pe cei care observa un mic pai în ochiul celorlalți însă sunt orbi în a vedea propria bârnă, din ochiul lor. Ei nu sunt conștienți de propriile erori, în timp ce scot în evidență greșelile celorlalți. Aceste persoane sunt adesea negative și ostile. Ei au obiceiul de a se concentra asupra părților rele a toate dar mai ales asupra părților rele a oamenilor. Sunt porniți mereu în a critica și în a găsi greșeli. Probabil din cauză că sunt în căutarea unei persoane fără de vină. Însă, din păcate, Cristos însuși le spune azi lor, și nouă că Cel care caută un prieten fără greșeală, nu îl va găsi niciodată. Motivul este unul simplu, nu există nici o persoană care să nu aibă greșeli, nu există omul ideal, ci doar persoane reale.
Partea interesantă în găsirea greșelilor în ceilalți e acela că ne distrage atenția de la propriile deficiențe și ne ajută să ne simți cei mai drepți. E mai bine să criticăm noi pe ceilalți decât să fim noi cei criticați, fiindcă nu implică nici o obligație din partea noastră. Ci ne rănește.
În loc să îi criticăm pe cei de lângă noi, de ce să nu avem grijă de ei? Dacă avem grijă de ei, vom ajunge atât să ascultăm ceea ce au de spus cât să și înțelegem ceea ce vor să spună fără să rostească vrun cuvânt măcar. Dacă avem grijă de ei, ne pasă de ei, nu ne vom impune propriile păreri, planuri, ideii, disciplină, sfaturi, corecții, îndrumare și propria judecată. Dacă ne pasă de ei, nu vom sări imediat, cu fiecare ocazie să scoatem în evidență propria gafă pentru a ne face să arătăm ridicoli…. Dacă ne pasă de ei le vom arăta cât de talentați, sunt, cât de capabili, originali, autentici, creativi, plini de aptitudini, prietenoși, demni de încredere, plin de resurse, buni, și persoane extrem de adorabile.
În loc să stăm să îi criticăm pe ceilalți de ce nu încercăm să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine. Cum? Simplu, prin trei moduri.
În primul rând, putem fi cunoscuți prin ceea ce facem. Ne identificăm, cel mai adesea cu munca noastră. Însă acesta nu este întotdeauna o metodă bună de a ne cunoaște pe noi înșine. Când nu facem nimic, înseamnă că suntem nimic? Persoanele bolnave care sunt țintuite la pat și care nu pot face nimic, înseamnă că sunt nimicuri? Prin urmare, nu avem cum să ne judecăm prin ceea ce facem, nu avem cum să îi judecăm pe ceilalți după ceea ce fac.
În al doilea rând, putem fi cunoscuți prin ceea ce spunem. Însă sunt momente în care suntem extrem de grijulii cu ceea ce spunem, cu cuvintele noastre fiindcă nu ne place să răni pe cei din jur sau să ne facem dușmani. Suntem extrem de grijulii cu ceea ce spune fiindcă nu ne place să ne pierdem prieteni.
În al treilea rând, putem fi cunoscuți prin ceea ce gândim. Datorită faptului că nu facem nimic conform a ceea ce gândim, ceea ce nu e corect. Nu ne judecăm pe noi înșine după ceea ce facem, și nici după ceea ce spunem, ci după ceea ce gândim, din cauza lipsei de cenzură, de limită în ceea ce gândim. Gândim în funcție de plăcerile proprii. De exemplu, e ușor să fii tolerant, e ușor să fii bun. E ușor să fii bun când ești în Biserică. E ușor să zâmbești în biserică fiindcă toți par să fie buni aici. Așa că, în momentul în care venim la împărtășanie, umplem liniștiți rândul fiindcă suntem pregătiți dar și extrem de dezamăgiți din cauza asta. Însă când vedem pe cineva care nu se așază la rând sau când auzim un copil că plânge sau că un alt copil fuge prin biserică, în acele momente nevoia de a merge imediat pentru a disciplina acele persoane, copii, apare în noi. Astfel, ne putem cunoaște prin modul în care gândim și prin modul în care reacționăm la anumiți stimuli și situații.
Iată de ce, în textul evangheliei de astăzi, Isus ne cere să căutăm cu grijă propriile noastre greșeli, la fel de mult pe cât le căutăm pe cele ale celor din jurul nostru. Iar asta din cauza faptului că în acel moment în care suntem conștienți de propriile noastre slăbiciuni și tânjim, dorim și ne chinuim să le depășim, știind că și noi avem greșeli, atunci dorința noastră de a judeca pe ceilalți va fi mai mică și vom pune mai întâi acel semn de întrebare, dubiul, Oare așa să fie?
Filosoful grec Socrate a spus că natura ne-a dat două urechi, doi ochi, și doar o limbă pentru ca să auzim mai mult decât vorbim. Însă acum se întâmplă exact opusul, vorbim mai mult și ascultăm mult mai puțin, mai ales dacă un om bun comite o greșeală, imediat toate faptele sale bune sunt șterse imediat și înlăturate complet. Așa că, dacă nu suntem capabili să spunem ceva bun despre o altă persoană, atunci va trebui să tăcem, mai degrabă tăcem.
În încheiere vă voi împărtăși niște gânduri diverse, ale unor autori celebri, la care să reflectăm:
A vorbi fără să gândești se aseamănă cu trasul cu pușca fără să țintești. (W.G. Benham)
Gândește de două ori înainte să vorbești iar apoi spuneți-l întâi ție însuți.
Judecă oameni acolo unde se află ei și nu de unde te afli tu. Amin
