Lc 24, 13-25
Istoria celor doi discipoli ai lui Isus de pe drumul spre Emaus, despre care vom auzi în textul evangheliei de astăzi, este un microsistem al situației în care oameni au parte de experiența pierderii cuiva drag lor. Oameni au parte de un sentiment de gol, de pierdere a scopului lor în viață. De ajungere la limită. Cei doi discipoli mergeau și în același timp nu reușeau să înțeleagă moartea lui Isus, moment în care Isus însuși li s-a alăturat. Deodată conversația lor a devenit mai interesantă din moment ce era concentrată asupra a ceea ce îi tulbura, asupra persoanei însăși care a avut un impact deosebit asupra viziunii lor asupra vieții, oamenilor, asupra lui Dumnezeu și a morții, fără să 
conștientizeze mare lucru din ceea ce discutau. Însă, la final, totul a avut sens.
Din acest episod evanghelic putem observa importanța care o are a vorbi cu cineva, mai ales după ce experimentăm pierderea cuiva drag. Prințul William, a vizitat la un moment dat o casă de copii, unde și-a exprimat durerea față de moartea mamei unuia dintre copii de acolo, moarte de abia avusese loc. Mai târziu acesta recunoscuse că și el se simțise nespus de nervos în momentul morții proprii lui mame. Iar la final a dat un sfat, că oricine are parte de această durere a pierderii, tot ce trebuie să facă e să vorbească cu cineva, să nu țină în el. Spusese că, Viața așa cum este devine alterată, nu trece o zi fără vorbești cu cei din jur despre cel pe care l-ai pierdut. Cei doi discipoli, încă nu trecuseră peste moartea lui Cristos, din moment ce ei însă simțeau durerea și vorbeau despre el pe drum, la trei zile după eveniment.
Astfel ceea ce a trebui noi să face de azi înainte e de a ajuta pe cineva, pe cei care au parte de experiența pierderii cuiva drag, să se elibereze de povara gândurilor și a sentimentelor, pentru a-și putea continua viața.
