Lc 17,11-19
Textul evangheliei de astăzi ne învață că în vremuri de adversități, prejudiciile sunt uitate iar barierele doborâte. Istoria ne spune că evrei și samariteni nu aveau de-a face unii cu alți. Erau ostili unul altuia ori de câte ori se întâlneau. În textul evangheliei de astăzi însă vedem un moment destul de rar, un samaritean lepros în compania altor nouă evrei.
Cu siguranță era o scenă, imagine destul de mișcătoare. Ei aveau nevoie de milostivire mai mult decât oricine altcineva. Milostivire înseamnă durere a inimii. Milostivirea determină o persoană să ofere un remediu suferinței experimentate de o altă persoană. O persoană umană milostivă nu e mulțumită cu înțelegerea celuilalt ci cu determinarea de a-i înlătura mizeria.
Actul de căință al leprosului este o realizare a faptului că ei aveau nevoie de vindecare, nu de cea fizică ci spirituală. Cererea lor de milostivire este o cerere de iertare și de eliberare din legăturile suferinței. Isus niciodată nu eșuează în a oferi milostivire celor care i-o cer cu credință și căință.
Transformarea nu se termină cu vindecarea ci se revarsă în recunoștință față de Dumnezeu. Recunoștința pe care o arătăm lui Dumnezeu e legată de har care înseamnă eliberare de iubire. Suntem capabili să ne exprimăm mulțumirea fiindcă apreciem bunătatea lui Dumnezeu față de noi. Ne-recunoștința este o acceptare incompletă a darului pe care îl primi de la milostivirea lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să eșuăm în a da mulțumire lui Dumnezeu după ce depășim dificultățile în viață. Iar asta fiindcă nu le depășim datorită eforturilor noastre umane ci din marea bunătate a lui Dumnezeu.
