Am ajuns cu reflecțiile noastre la partea centrală a Liturghiei, adică Canonul sau Rugăciunea euharistică ori după cum spun Bisericile orientala, Anafora. Canonul începe, cu dialogul de la începutul Prefaței și se termină cu doxologia finală: prin Cristos, cu Cristos și în Cristos.
Dacă ar fi să comparăm Liturghia cu templul din Ierusalim, Canonul ar putea fi numit Sfânta Sfintelor, unde domnea tăcerea desăvârșită și unde intra numai marele preot o singură dată pe an, când pronunța numele lui Dumnezeu. În Canon intră numai preotul, el singur rostește cuvintele, poporul intervenind numai cu răspunsurile. Dacă sunt mai mulți preoți care concelebrează, în momentul în care începe Canonul, aceștia se apropie de altar, iar diaconul se retrage un pas înapoi.
După noua reformă liturgică, Liturghia noastră romană are patru Canoane sau Rugăciuni euharistice:
Canonul I sau Canonul roman: e o capodoperă literară în care descoperim mâna Sfântului Leon cel Mare și a Sfântului Grigore cel Mare. E poezie și muzică. E un poem cu 17 strofe.
Canonul II nu este altul decât Canonul din Tradiția apostolica a Sfântului Hipolit din secolul al treilea.
Canonul III este o creație a noii reforme liturgice. Cunoaștem și autorul: marele liturgist benedictin Cipriano Vagaggini.
Canonul IV, numit Canonul istoriei mântuirii, este iarăși nou introdus în Liturghie. Această Rugăciune euharistică, a patra, de fapt este o o binecuvântare ebraică în viziune creștină și este foarte apropiată de aceea pe care a rostit-o Isus la Cina cea de Taină.
Prin faptul că se numește Rugăciune euharistică, ne dăm seama că în esența sa partea aceasta centrală a Liturghiei e o rugăciune de mulțumire, de preamărire a lui Dumnezeu pentru faptele minunate pe care Dumnezeu le-a săvârșit în favoarea noastră. Însăși Liturghia s-a impus de la bun început cu numele de euharistie, adică aducere de mulțumire. Liturghia este o școală a rugăciunii în forma sa cea mai înaltă care este rugăciunea de mulțumire.
Pentru a înțelege Liturghia sau Euharistia, trebuie să o înțelegem așa cum a voit-o Cristos și cum a înțeles-o prima generație de creștini care proveneau din iudaism. Noi cunoaștem patru categorii de rugăciune: de preamărire, de mulțumire, de cerere și iertare. Evreii, inclusiv Isus, cunoșteau numai trei. Ei își exprimau mulțumirea lăudându-l, binecuvântându-l, preamărindu-1 pe Binefăcător. În ebraică nu există un cuvânt care să corespundă lui mulțumesc al nostru. Evreul pios îi mulțumea la tot pasul marelui binefăcător, lui Dumnezeu, preamărindu-1. În general rostea 600 de binecuvântări pe zi când se trezea, când se spăla, când se încălța, când se îmbrăca, când întâlnea cu cineva, când mirosea o floare, când afla o veste bună sau rea, când mânca pâine și bea un pahar cu apă, când vedea un lan de grâu ș.a.m.d., până când închidea seara ochii din nou.
Isus l-a preamărit pe Tatăl când a înmulțit pâinile, când l-a înviat pe Lazăr, când a frânt pâinea la Cina cea de Taină, când a tresărit de bucurie în Duhul Sfânt și a zis: Binecuvântat ești tu, Tată, Domnul cerului și al pământului fiindcă ai ascuns aceste lucruri celor înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit celor mici.
Găsim scris în Mișna: Rabi Huna zice: …fiecare să se obișnuiască să spună: «tot ce face Dumnezeu o face spre binele nostru». Odată rabi Aqiba era în călătorie. Ajuns într-un sat, a cerut cazare, dar i s-a refuzat. Atunci a zis: Tot ce face Dumnezeu o face spre binele nostru. A petrecut noaptea sub cerul liber. Avea cu el un cocoș, un măgar și un felinar. A venit vântul și a stins felinarul. A venit o pisică și a mâncat cocoșul. A venit un leu și a mâncat măgarul. Iar el a zis: Tot ce face Dumnezeu o face spre binele nostru. În timpul nopții au venit trupele năvălitorilor și i-au luat prizonieri pe locuitorii satului. Iar Rabi Aqiba care a scăpat a zis: oare nu v-am spus eu că tot ce face Dumnezeu o face spre binele nostru?
Isus la Cina cea de Taină a făcut din Cina pascală, euharistie, adică un poem de preamărire și mulțumire adresat Tatălui, tot pentru patru fapte minunate. Ca atare, îl preamărim pe Dumnezeu în Canonul Liturghiei pentru lucrarea creației. Apoi îl preamărim și îi mulțumim pentru că, asemenea lui Abraham, nu și-a cruțat unicul Fiu, ci l-a dat la moarte din dragoste față de noi. În al treilea rând, îl preamărim și-i mulțumim lui Dumnezeu pentru adevărata eliberare înfăptuită prin misterul pascal și, în sfârșit, pentru ospățul eshatologic pe care-1 anticipăm la ospățul euharistie.
Canonul începe cu dialogul preluat din liturgia ebraică: Să mulțumim Domnului Dumnezeului nostru. Vrednic și drept este. Cu adevărat vrednic este a-ți aduce mulțumiri ție, cu adevărat drept este a te preamări pe tine, Părinte Sfânt… Și după ce amintim în prefață faptele minunate ale lui Dumnezeu, îi invităm pe sfinții și îngerii din ceruri să-l preamărească pe Dumnezeu împreună cu noi. Prefața nu înseamnă introducere sau preludiu la Canon: vine din latinescul prae și fari = a proclama, a rosti cu glas tare în fața cuiva; e proclamarea faptelor minunate ale lui Dumnezeu.
Să facem din Euharistie o școală a aducerii permanente de mulțumire. E adevărat că în viață avem de întâmpinat neplăceri la tot pasul. Criticile, revolta, nemulțumirea, ne înăcresc inima și viața. Dacă vom transforma criticile în binecuvântare, dacă-1 vom preamări pe Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, plăcut sau neplăcut, vom afla secretul de a transforma pesimismul în optimism și amărăciunea în bucurie.
