Copilul cel mai mic punea întrebările în cadrul cinei pascale evreiești: ce înseamnă această cină? Ce este cu acest miel fript, cu aceste azime, cu aceste ierburi amare? Tatăl familiei, care oficia cina, începea să povestească intervențiile salvatoare ale lui Dumnezeu care erau celebrate. În acele clipe faptele minunate de odinioară erau aduse în prezent. Centrul Canonului și al întregii Liturghii este haggadahul pe care noi îl numim prefacere’, acum preotul care oficiază povestește ce a făcut Isus la Cina cea de Taină. Iar acum, ce s-a petrecut la Cina cea de Taină e adus în prezent: pâinea și vinul se transformă din nou în Trupul și Sângele lui Cristos, iar noi devenim contemporani cu Cristos.
Ceea ce scot în evidență toate formulele de consacrare sunt mâinile lui Isus în care pâinea și vinul devin Trupul și Sângele său: a luat pâinea în sfintele și prea cinstitele sale mâini”. Mâinile lui Isus în aceste mâini atotputernice, pâinea și vinul se preschimbă permanent în Trupul și Sângele său.
Ceea ce se întâmplă în acest moment la Prefacere, nu este o minune cum a fost, de exemplu, minunea învierii lui Lazăr din mormânt. O minune presupune o lume creată, cu legi precise stabilite de Creator și suspendarea unei legi a naturii. La Prefacere nu se suspendă vreo lege a naturii; e mai mult decât un miracol, e o nouă creație. O nouă creație pe care o produce același cuvânt atotputernic al lui Dumnezeu.
Nu trebuie neglijată acțiunea Duhului Sfânt în momentul Prefacerii. Anaforele orientale, ca reacție la erezia macedoneană care nega divinitatea Duhului Sfânt, au introdus la sfârșitul secolului al IV-lea în Canon, epicleza, rugăciunea prin care este invocat Duhul Sfânt pentru ambele prefaceri: pentru a transforma pâinea și vinul în Trupul euharistie al lui Cristos, și pentru a-i transforma pe cei de față în Trupul mistic al lui Cristos care este Biserica.
Trupul și Sângele Domnului, după consacrare, este adorat prin îngenunchere în Liturghia romană, prin înclinație profundă în Liturghia orientală. Și așa cum episcopul sau o înaltă personalitate este întâmpinat prin sunetele clopotului, la fel, când Cristos sosește pe altar la Prefacere, este întâmpinat prin sunetul clopotelor și al clopoțeilor. Un rit specific Litughiei noastre este ridicarea ostiei consacrate și a potirului spre adorare.
Un sinod din Paris, din jurul anului 1200, prescrie ca preoții să țină ostia la înălțimea pieptului la cuvintele consacrării, ca poporul să nu adore pâinea neconsacrată, și numai după ce a spus Hoc est enim corpus meum, să o ridice ca să o vadă tot poporul. Poporul, privind ostia, spera avantaje imense. Scria un autor din secolul al XIV-lea, John Myre, în Instrucțiunea către parohi: Cu adevărat fericit este omul care o dată pe zi poate să vadă Trupul lui Dumnezeu. Căci vederea lui aduce atâta bine, încât, după cum învață Sfântul Augustin, în ziua în care îl vei vedea, vei obține cu siguranță aceste binefaceri: mâncarea și băutura de care ai trebuință, nimeni nu ți le va lua. Jurămintele și cuvintele zadarnice, pe amândouă Dumnezeu ți le va ierta. De moarte neașteptată în acea zi, nicidecum nu vei avea a te teme. In ziua aceea, îți promit că nu-ți vei pierde vederea. În plus, viața ți se va prelungi cu atâtea clipe cât ai privit ostia consacrată.
Adevăratul sens al ridicării ostiei la Prefacere ni-1 dă, tot în Evul Mediu, într-o predică a sa, Bertold de Ratisbona: Ridicând ostia, preotul vrea să spună trei lucruri: Iată-l pe Fiul lui Dumnezeu care pentru tine îi arată rănile sale Tatălui ceresc; iată-l pe Fiul lui Dumnezeu care pentru tine a fost înălțat pe cruce; iată-l pe Fiul lui Dumnezeu care va veni din nou să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Amin
