Mc 2,18-22
Discipoli lui Ioan Botezătorul precum și farisei din textul evangheliei de astăzi sunt supărați că discipoli lui Isus nu posteau. Postul era una dintre cele trei datorii cele mai importante, celelalte fiind, rugăciunea și abstinența. Postul era o parte tradițională din observarea iudaică ca mijloc de subjugare a cărnii, de umilire de sine și de implorare a milostivirii lui Dumnezeu. Pentru unii, ca și multe alte practici impuse din frică și dintr-un cod social strict, a devenit un spectacol și și-a pierdut semnificația. Postul era făcut de dragul convertirii și a pocăinței.
Însă de ce să postim dacă Domnul este cu noi și dacă privim la el? Nu e el oare obiectul inimilor noastre, cel pe care îl căutăm, singurul în care ne găsim odihna? Isus cu siguranță nu avea nimic împotriva postului, la urma urmei, el însuși postise timp de 40 de zile și 40 de nopți după botezul său în deșert. Sunt motive extrem de întemeiate pentru care noi trebuie să postim. Acestea sunt, de dragul disciplinei, pentru a fi siguri că noi suntem stăpâni lucrurilor și nu invers, pentru a fi siguri că nu vom creștem în iubire față de ele astfel încât să nu putem renunța la ele, am putea să ne refuzăm aceste conforturi și plăceri pentru ca după aceea să le putem aprecia mai mult și mai bine, și multe altele asemenea.
