Lc 10 25-37
Ne facem prieteni, scria la un moment dat G. K. Chesterson, ne facem dușmani însă Dumnezeu se face pe sine vecinul nostru. Însă, aproapele nostru nu trebuie să fie neapărat cel care locuiește alături. După cum a făcut și fericitul Ieremia Valahul pe care îl comemorăm astăzi, care și-a dedicat întreaga viață slujirii aproapelui lui, indiferent că era cel bolnav din mănăstire sau cei nevoiași din afara ei.
La întrebarea, Cine este aproapele meu? (v.29), din evanghelia de astăzi, Isus răspunde cu o parabolă, spunând, de fapt că aproapele nostru e tot cel care se află în nevoie de ajutorul nostru. Adesea ne scuzăm pe noi înșine, din a-i ajuta pe ceilalți prin a spune că persoana se află în această nevoie doar din propria ei vină. Dacă suntem gata de a-l imita pe bunul Samaritean, după cum a făcut și fericitul Ieremia, atunci vom urma exemplul lor și nu vom inventa scuze. Secretul ajutorării celorlalți constă în a-i trata așa cum sunt, și nu cum ar trebui să fie, nici cum doresc ei să fie ci așa cum sunt ei atunci. După acordarea ajutorului imediat, mai târziu, se vor putea ridica, însă pentru început va trebui să existe acceptarea. Asta e mereu calea doctorului. Cu cât mai exact este diagnosticul stării actuale a pacientului, cu atât mai bune vor fi pregătirile și arta de a-l vindeca. Dacă însă, aruncăm o carte intitulată Cum să faci bani la cel care moare de foame pe stradă, atunci ne asemănăm cu doctorul care pune la loc un os rupt, prin ai citi pacientului un tratat despre efectele periculoase ale oaselor rupte.
