1Rg 19,9a.11-13a
Rom 9,1-5
Mt 14,22-33
Cred că unul din eroi noștri naționali e Ștefan cel Mare. Cred că președintele României este Klaus Iohannis. Cred că episcopul nostru local, al diecezei de Iași este Iosif Păuleț. Cred că Isus Cristos a murit și a înviat din morți. Cred în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. În fiecare din aceste propoziții pe care tocmai le-am menționat, am folosit cuvântul cred. Primele patru cuvinte cred folosite au aceiași conotație fiindcă, din punct de vedere intelectual, le cunosc. Sunt un fapt. Au existat cu adevărat și sunt o realitate. Cred în Isus Cristos însă e ceva diferit. Este un tip de credință prin care trec dincolo de folosul intelectului. Acum fac un act de credință. Mă dedic pe mine însuși unei persoane, care este Isus Cristos și mă ofer cu totul lui. Mă încred pe mine însumi unei anumite persoane.
Permiteți-mi să vă ofer un astfel de exemplu, al acestui tip de credință. Un copil, doarme în brațele mamei sale, crede în mama sa. El nu are nevoie de nici o dovadă că mama lui este bună și blândă și destul de puternică pentru al ține. El doar crede….așa că doarme liniștit în acea credință. Aceasta deși nu este strict o credință religioasă ea tot se aseamănă cu ceea ce tocmai v-am spus.
Textul evangheliei de astăzi ne-a vorbit despre Domnul cum umblă pe apă. Unii scriitori au scris în glumă că Isus a făcut aceasta fiindcă, fiind un om sărac, nu și-a permis să plătească taxa fixă impusă pentru o călătorie pe mare de către proprietari înfometați de profit ale bărcilor. Când Isus a umblat pe Marea Galileei, discipoli lui au crezut că el era o fantasmă așa că s-au înspăimântat. Petru însă l-a recunoscut. Sfântul Petru i-a cerut Domnului, în acel moment în care a văzut că Isus umbla pe apă ca și el să meargă iar Isus i-a răspuns imediat prin ai acorda această cerere. Poate că Petru a fost prea emoționat sau impulsiv sau doar dorea să arate celorlalți discipoli că și el poate umbla pe apă și că el este cel mai mare dintre toți. Însă Isus a interpretat acest eveniment într-un mod cu totul diferit. El a dorit să testeze credința lui Petru, cât de mare era și cât de profundă era, însă Petru nu a trecut testul, a eșuat. Însă în ciuda acesteia, Isus tot l-a acceptat și nu la respins.
După cum spusese și un preot în omilia sa, că Petru era foarte uman, asemenea nouă. Și noi dorim să vedem semne și miracole. Deseori preferăm multe dureri provocate de călătorii în locuri unde miracole au fost raportate, doar pentru a le vedea. Ne adunăm în acel loc.
Însă în momentul în care Petru umbla pe mare, el a simțit că vântul era extrem de puternic așa că i s-a făcut frică. El i-a cerut Domnului să îl ajute iar Domnul nu a ezitat în al ajuta însă i-a și spus totodată, Om cu puțină credință.
Acest text evanghelic are de-a face cu credința ce se centrează pe Isus. Însă credința lui Petru din textul evangheliei de astăzi este în criză precum și credința noastră. Credința sfântului Petru precum și a noastră poate că este puternică de la început; suntem atât de entuziasmați și dornici să o trăim, însă odată ce apar dubiile, dificultățile în viață, încercările și problemele se așează, credința noastră începe să șovăie.
Cum facem ca credința noastră să fie centrată pe Isus?
În primul rând, atașamentul nostru față de Isus trebuie să fie fără egal. Nu trebuie să ne iubim tați sau mamele sau frați și surorile și copii mai mult decât el. În unele momente din viața noastră, acele persoane care ne sunt apropiate pot deveni și obstacolul nostru în slujirea lui Dumnezeu. Cunosc o soție care atunci când se simțea singură, devenea extrem de activă în activitățile bisericii. Însă după ce s-a căsătorit, ea spera că va deveni și mai activă cu soțul ei, însă s-a înșelat. Soțul ei a devenit un obstacol în calea relației ei cu Dumnezeu. Uneori, chiar dacă venea la sfânta Liturghie în zilele de Duminică, acele momente deveneau adevărate motive de ceartă. Soțul ei era egoist după părerea mea. El dorea ca timpul soției lui să fie dedicat numai lui singur. Așa că pot spune cu certitudine că era egoist. Tot ceea ce sper e ca fiecare dintre noi să nu devină un obstacol pentru ceilalți în dorința lor de slujire a lui Dumnezeu. În schimb, să devenim noi înșine instrumente ale celorlalți în slujirea lui.
În al doilea rând, va trebui să avem o viață de intimitate cu Isus. Cu alte cuvinte, cuvintele trebuie să fie mereu cele apropiate lui, mereu.
În evanghelia după Matei (5,3-11), Isus ne oferă un tip de învățătură pe care noi adesea le numim fericiri. Acestea ne prezintă un tip de viață de care vom avea parte mai târziu în viața noastră. Însă satana are și el fericirile lui. Iar acestea sunt:
Fericiți cei care sunt obosiți și ocupați în a merge la Biserică, Duminica, pentru că ei vor fi cei mai buni muncitori ai mei.
Fericiți cei care sunt plictisiți de manierismul și greșile preoților lor, pentru că nu vor reține nimic din predici.
Fericiți sunt cei care bârfesc, pentru că ei vor provoca certuri și diviziuni care îmi plac mie.
Fericiți sunt cei care se supără ușor, pentru că se vor enerva repede și vor renunța apoi.
Fericiți sunt cei care nu se oferă în ducerea lucrărilor lui Dumnezeu la împlinire, pentru că ei sunt cele mai bune ajutoarele ale mele.
Fericiți sunt cei care dau mărturie că îl iubesc pe Dumnezeu dar își urăsc semeni, pentru că ei vor fi veșnic cu mine.
Fericiți sunt cei care cauzează probleme, pentru că ei vor fi numiți copii celui rău.
Fericiți sunt cei care nu au timp de rugăciune, pentru că acea persoană va fi o pradă ușoară.
Apoi va trebui să avem o viață de unitate cu ceilalți. Va trebui să formăm o singură familie cu Dumnezeu ca Tată (Mt 6,9); în comunitatea care trăim, va trebui să fim frați și surori și discipoli al aceluiași singur învățător, inima discipolilor (Mt 4,23-24); va trebui să avem grijă de inimile noastre fiindcă cel rău acolo va ataca; inimile noastre va trebui să fie pline de compasiune (Lc 6,36); va trebui să avem curaj; legea noastră supremă este iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele care va trebui afișată în slujirea noastră; va trebui să nu fim slujitori lăudăroși; ci ascultători față de voința lui Dumnezeu și imitatori fideli ai lui Isus Cristos.
Ne purtăm noi oare asemenea lui Petru? Oare nu e adevărat că atunci când totul merge bine noi avem tendința de a-l uita pe Dumnezeu? Că nu mai mergem la sfânta Liturghie și că nu ne mai rugăm? Însă când apar problemele, o boală gravă ce ne-a lovit subit, sau moartea subită a cuiva drag sau o calamitate naturală precum cutremur sau inundație sau altele, atunci ne speriem și ne întoarcem repede la Dumnezeu.
Însă, dragi mei prieteni, să nu uităm niciodată că atâta timp cât facem din Cristos viziunea noastră, punctul nostru de sosire și centrul vieții noastre – noi putem supraviețui, cu totul în normal. Credem că atunci când vor apărea furtuni imense pe calea noastră, Dumnezeu mereu va fi acolo să ne ajute și să ne salveze. De aceea, va trebui să ne încredem în el. Amin.
