Mc 10,46-52
Orbul Bartimeu
Sunt sigur că fiecare dintre noi a întâlnit sau a văzut odată măcar un om orb. Și eu am întâlnit. Mai mulți chiar. Un preot povestea la un moment dat că pe când aștepta să se întoarcă acasă cu avionul, s-a dus la un grup de maseuri din sala de așteptare pentru un masaj care să îl scape de durerea de gât pe care o simțea. Maseur-ul orb care i-a fost atribuit, înainte de a se apuca de treabă, s-a rugat începând cu semnul sfintei Cruci. După o zi acea durere i-a dispărut complet.
Acest om orb din această scurtă povestioară și-a văzut neputința chiar dacă avea un dar al vindecării, însă el tot a avut nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. S-a încrezut că Dumnezeu avea să îi răspundă și chiar i-a răspuns fiindcă durerea de gât dispăruse.
Textul evangheliei de astăzi ne vorbește despre vindecarea lui Bartimeu de orbirea sa. El era extrem de determinat să ajungă aproape de Isus, care era capabil să îi împlinească nevoia. El știa și auzise de Isus și de miracolele sale de vindecare însă nu avea nici un mod prin care să i-a legătura cu El. I-a trebuit foarte mult curaj și persistență ca să reușească să atragă atenția lui Isus mai ales dacă ținem cont de mulțimea gălăgioasă din jurul lui. Însă ca să reușească să îi atragă atenția el striga, Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! (v.47). Prin folosirea expresiei Fiul lui David, el recunoștea că Isus este cu adevărat Mesia. Mulțimea însă era deranjată de strigătele lui. Iar asta fiindcă le deranja pacea și întrerupea discursul lui Isus. Era obiceiul ca un rabin când învăța să umble printre ceilalți. Isus era pe drumul său spre Ierusalim pentru a celebra sărbătoarea Paștelui, moment în care un grup de pelerini a și început să îl urmeze. Aceștia au încercat să îl facă pe Bartimeu să înceteze însă avântul său emoțional i-a învins și a reușit să atragă atenția lui Isus. Însă înainte ca Isus ă îl vindece pe Bartimeu, acesta l-a întrebat mai întâi ce vrea să facă pentru el. Iar Bartimeu spuse într-un mod foarte expres, Rabbuni, să-mi recapăt vederea (v.51).
Isus ne învață astăzi trei lucruri despre rugăciune. Primul lucru care ne învață e persistența în rugăciune. În evanghelii vedem această persistență în rugăciune de multe ori. De multe ori Cristos ne-a învățat asta. De exemplu, La un moment dat le spune discipolilor săi și nouă o parabolă a femeii care este persistentă la judecător ca acesta să îi facă dreptate. Isus ne invită să cerem pentru a primi. Isus prin cerșetorul orb Bartimeu din evanghelia de astăzi, ne învață iarăși aceasta. Strigătul lui repetat la Isus e cel care reușește să atragă atenția lui Cristos. Însă un lucru e clar, că persistența lui Bartimeu era însoțită de credință.
Al doilea lucru care ne învață e faptul că noi trebuie să ne exprimăm pe noi înșine în rugăciunea noastră. Cristos știa dinainte ce anume dorea Bartimeu. Însă de ce oare l-a întrebat ce dorește înainte de a-l vindeca propriu zis? Poate pentru a ne oferi și lăsa nouă exemplul său. Credința noastră trebuie să fie activă în viețile noastre. Cineva spusese că noi trebuie să fim aproape de Cristos, să rămânem în El, să ascultăm bătăile de iubire ale inimii sale, durerile iubirii sale, de a asculta de nimeni altcineva decât de Isus și să ajungem la el în credință prin multele încercări de zi cu zi. Întrebarea e, e această atitudine de credință caracteristică vieții noastre creștine?
Al treilea lucru pe care ne învață Isus astăzi e despre puterea credinței în rugăciune. Isus scoate în evidență discipolilor și mulțimii puterea credinței orbului. Aceiași credință îl determină pe Bartimeu să îl urmeze pe cale. Acesta e marele efect al credinței, ușurează urmarea lui Cristos. Scopul credinței e ucenicia. Când primim un favor din partea Domnului după mult rugăciuni, cât de des ne și oprim apoi pentru ai mulțumi? Suntem noi destul de persistenți în căutarea urmării pașilor lui? Amin
