Iob 38,1.8-11
2Cor 5,14-17
Mc 4,35-41
A existat un om care mersese pe o cărare de munte, într-o bună zi pe care a și întâlnit un muntean cu un topor în mână. A mers alături de el și l-a întrebat ce are de gând să taie. Am nevie de o bucată de lemn ca să îmi repar căruța a spus acesta. Am nevoie de cel mai bun lemn pe care îl pot găsi. Acel tip de lemn mereu crește în vârful muntelui, unde toate furtunile lovesc cel mai tare.
O furtună mereu e foarte provocatoare.
Textul evangheliei de astăzi ne-a prezentat o istorisire a discipolilor lui Isus care se aflau pe Lacul Galilei, în momentul în care izbucnise o furtună destul de violentă. În momentul în care au simțit apriga furtună, lor li s-a făcut frică imediat, motiv și pentru care l-au trezit repede pe Isus. Cu toate că ei știau că Domnul era cu ei, lor tot le era extrem de frică. Așa că Isus le-a spus, De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?.
În timpul lui Isus, Lacul Galilei era cunoscut pentru furtunile violente și apărute din senin. În ciuda efectelor sale distructive, Cristos niciodată nu a părut că le va opri pentru totdeauna, ci doar pentru momentul de față. E ceva ce se întâmplă o singură dată, e ceva care încă se mai întâmplă și care încă ni se poate întâmpla și nouă. Însă în prezența lui Isus, fiecare dintre noi poate avea pacea, chiar dacă se află în mijlocul celei mai aprige furtuni din viață.
Sunt atât de multe furtuni ce izbucnesc în viața noastră, furtuni pe care Dumnezeu le permite să pătrundă fiindcă, în momentul în care viața noastră devine una ușoară și confortabilă noi încetăm să mai mergem la el, să mai vorbim cu el sau să mai răspundem voinței sale. Problema principală la noi e faptul că noi avem tendința de a-l chema pe Dumnezeu numai în momentul în care ceva pare a fi lipsit de orice speranță și ajungem să spunem Cred că acum e momentul să ne rugăm. Dumnezeu este ultimul care ajunge să știe de situațiile noastre neplăcute. Când vom învăța să ne încredem cu adevărat și să ne predăm cu totul lui Dumnezeu?
Sunt lucruri pe care ar trebui să le cunoaștem și asupra cărora ar trebui să reflectăm ori de câte ori apar furtuni în viața noastră ori pe calea noastră.
În primul rând, va trebui să facem din Dumnezeu prioritatea noastră principală. Va trebui să facem din Dumnezeu persoana cu numărul unu din viața noastră. Chiar dacă Dumnezeu permite unor furtuni ori tragedii să aibă loc. el tot pătrunde în viața noastră, chiar dacă prin aceste rele aparente pentru simplu motiv că noi am renunțat cu mult timp în urmă. Iar asta fiindcă ne lipsește atitudinea unei credințe adevărate, a unei încrederi care să ne întoarcă la Dumnezeu mereu și nu doar în acele momente în care avem mai mare nevoie de el. Nu ar trebui să așteptăm până când va sufla un vânt violent. Dumnezeu ar trebui să fie prioritatea noastră principală și prima persoană care să știe dacă furtuna vieții ne lovește.
În la doilea rând, Dumnezeu nu ne abandonează în momente de tulburări sau de furtuni ale vieții. Adesea primi multe abundențe în viața noastră precum, bani, bunuri materiale, prieteni, familii bune, fapte bune sau învățături bune. Și totuși, când o tragedie are loc sau o furtună intră în viața noastră imediat ne gândim la faptul că Dumnezeu ne-a abandonat ori că nu ne este fidel.
Sunt sigur că mulți dintre noi au câine sau vrun animal de companie acasă. Câinele știe că dacă îl hrănim și îl mângâiem pe cap, că dacă îl plimbăm ori dacă îl mai lăsăm liber, el ne va apăra. Însă el nu are nici o idee că noi putem vorbi și citi sau scrie sau că cunoaștem cum să rezolvăm anumite probleme matematice sau că știm cum să umblăm pe calculator. Sunt mii de lucruri despre noi, pe care câinele ori animalul de companie nu îl cunoaște ori își imaginează. Însă îi datorăm un singur lucru, asta dacă face cât mai bine ceea ce face orice câine. Ceea ce știe el că e corect. Însă noi suntem mult, mult mai mult decât crede el că suntem.
Același lucru e valabil și între Dumnezeu și noi. Noi avem doar o idee mică despre cât de mare este Dumnezeu în realitate. Cu cât știm mai puține cu atât e mai corect și bine pentru noi. Însă Dumnezeu este mult, mult mai mult decât credem noi că este el.
Acum pentru simplu fapt că știm atât de puține despre Dumnezeu, e prostesc și nebunesc și nedrept să criticăm ceea ce face el pentru noi. Noi suntem asemenea acelor câini de companie despre care tocmai v-am zis, care latră la lună pentru a o alunga. Vedem câinele cum face aceasta și ne bufnește râsul. Tot la fel râde și Dumnezeu de noi ori se supără fiindcă nu înțelegem de ce face ceea ce face el.
Ne facem planuri și Dumnezeu ni le strică ori ni le dă peste cap. Oameni se îmbolnăvesc și mor, ori au parte de accidente și se rănesc. Iar noi, nimicuri ce suntem, ne supărăm pe Dumnezeu pentru toate acestea. Când au loc, cutremure de pământ, inundații sau diverse dezastre, ne supărăm repede pe Dumnezeu și îl învinovățim pe el.
Nu e ciudat faptul că ori de câte ori ceva rău are loc, imediat și mereu îl învinovățim și pe Dumnezeu pentru aceasta. Când am pierdut ceva, îl învinovățim pe Dumnezeu. Însă când găsim 1 000 de lei, Dumnezeu nu are nici o treabă cu aceasta. Dacă ferma, ori pământurile noastre aduc mult rod, credem imediat că e datorită faptului că noi suntem niște fermieri buni. Însă, cine a trimis soarele și ploaia la timpul potrivit? Ele sunt cele mai necesare dar mai ales cele care nu vin de la noi. Ele vin de la Dumnezeu iar Dumnezeu nu are nici un credit. Încercăm atât de mult să ne jucăm dea Dumnezeu însă va trebui să ne amintim mereu, că va trebui să ne încredem în el fiindcă el nu ne-a abandonat niciodată.
Ce ne vom face când ne vom trezi că navigăm în mijlocul furtunilor vieții și că navigăm spre împărăția lui Dumnezeu? Un mare predicator verbit, într-una din omiliile sale asupra acestei Duminicii, din cartea sa intitulată Momente de cercetare, Anul B a sugerat patru tipuri de navigare prin care ne putem arăta încrederea în el. Prima navigare este cea a onestității. Va trebui să ne întoarcem la începuturile onestității și ale transparenții. Avem enorm de multe schelete ascunse în dulap și enorm de multe haine murdare sub pat, am putea spune. Dacă suntem onești, sincer, vom admite faptul că Biserica nu a devenit și nu va fi niciodată irelevantă. Oameni pot accepta rănile însă nu și nesinceritatea. A doua navigare e umilința. De ceea ce avem nevoie e de a învăța umilința din nou și slujirea umilă. Fiecare dintre noi trebuie să învețe umilința și slujirea umilă. Mulți dintre noi au devenit exclusivi, impunători și aroganți. Avem nevoie să ne refacem spiritul, asemenea celui al Bisericii primare ori spiritul umil al sfântului Francisc de Assisi.
A treia navigare e munca din greu. Unii dintre noi au devenit complăcuți ori confortabili. Am ales drumul cel ușor al compromisului. Da, mulți dintre noi chiar muncesc din greu. Însă fiecare dintre noi trebuie să dobândească un spirit asemenea celui al sfintei Maicii Tereza de Calcutta, din acele momente în care lucra atât de mult cu zel enorm și cu iubire infinită. A patra navigare e cea sfințeniei. Dacă ne rugăm din nou și din nou atunci vom înceta să mai sunăm asemenea unor clopoței sparți sau cimbale dezumflate. Fără rugăciune, vom deveni niște simpli funcționari sau activiști fără un stăpân ori simpli afaceriști necurați. Avem nevoie de atracția iubirii lui Padre Pio față de euharistie și față de sacramentul reconcilierii.
Dumnezeu nu ne abandonează. Ceea ce ar trebui să facem noi e să ne încredem în el mereu fiindcă el se află în controlul a toate. Însă întrebarea la care vă invit să reflectăm este, Cum putem lupta împotriva fricii cu credința? Amin
