Iob 38,1.8-11
2Cor 5,14-17
Mc 4,35-41
O femeie stătea lângă un preot într-un avion chiar în timpul unei furtuni. Avionul tot tresălta sus și jos. Femeia speriată la maxim i-a spus preotului de lângă ea: Nu poți să faci nimic în privința acestei furtuni? Preotul a privit la ea și a spus Eu sunt în vânzări, nu în administrație, arătând în același timp cu degetul în sus.
Discipoli din textul evangheliei de astăzi, se aflau pe marea Galileii când a izbucnit dintr-o dată o furtună iar Isus era cu ei dar adormit. Ei erau foarte speriați, asemenea femeii din povestea noastră, îngroziți la maxim. Așa că s-au dus și l-au trezit pe Isus pentru ai cere ajutorul. Din moment ce El era manager-ul, automat avea și controlul și a potolit imediat furtuna răvășitoare.
Frica apare nu doar în momente de mari crize ci și în timpuri de crize mai mici, normale, fiindcă frica joacă cu adevărat o parte mică în viețile noastre. De exemplu, dacă nu avem bani să cumpărăm hrana de zi cu zi sau alte nevoii fundamentale și dacă suntem pierduți în întuneric. Ne este frică de atât de multe lucruri iar multe dintre ele nici măcar nu se vor întâmpla vreodată, precum accidentele, bolile, jafurile, zvonurile, lipsa locului de muncă, vârsta înaintată, eșecurile, întârzierea, ratarea unui program tv preferat, pierderea unui animal, purtarea hainelor greșite și multe altele asemenea. Lista e nesfârșită. Însă de ce anume ne este frică? care este acel ceva de care ne e frică? Dacă ne este frică de ceva, atunci atenția noastră ar trebui să fie pe acel ceva motiv pentru care vom și începe să uităm alte lucruri mult mai importante din viața noastră acela de a ne îndeplini rolul și partea de discipoli ai lui Cristos și de a nu ne fie frică fiindcă, după cum Isus și-a asigurat discipoli cu acele cuvinte liniștitoare, tot la fel ne asigură și pe noi acum.
Când auzim cum barca lui Petru era aruncată în mod periculos de aceste valuri furtunoase, atunci ne putem gândi imediat la Biserica în tensiunile și presiunea existenței ei în lume. Probabil că suntem ispitiți să credem că Domnul nu are nici un interes în privința noastră, că ne neglijează și că doarme. Adesea ajunge să cădem și în fatalisme spunând: Poate că asta e soarta mea. Tocmai aceste atitudini sunt cele care l-au făcut pe Isus să ne spună: “De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Nu știți că și eu sunt cu voi în aceiași barcă?
Ne este frică fiindcă nu avem destulă credință în El?
Credința conform unui Catehism catolic este în cel mai larg sens al ei o realitate centrală. Este factorul natural de zi cu zi din toate relațiile și acțiunile noastre umane. De exemplu, în acceptarea cuvântului celorlalți, deja ne arătăm credința în ei. Suntem dispuși să ascultăm îndrumările celor mai sus de noi, de acasă, muncă, din comunitate. Ba chiar ne și încredințăm pe noi și bunăstarea noastră celorlalți: doctorilor, învățătorilor, judecătorilor, liderilor civili, să nu mai spunem de bucătari, șoferilor de taxi și altora. Fără aceste credințe umane fundamentale care includ acceptarea în credință, ascultarea în faptă și încrederea personală, viața umană ar fi imposibilă. Credința ca realitate umană, prin urmare, este centrală în viața noastră de zi cu zi.
Credința credință atinge toate aspectele vieții noastre: mințile noastre (a crede), voința noastră (a face) și inimile noastre (a ne încrede). Acestea sunt trei dimensiuni ale credinței ce se întâlnesc în viața noastră de discipoli ai lui Cristos.
Prima dimensiune a credinței e de a crede. Credința creștină e asemenea unei conștientizări profunde a faptului că avem părinți sau pe cineva care ne iubește nespus de mult. Această credință este o cunoaștere personală a lui Isus Cristos ca Domnul meu și Dumnezeul meu (In 20,28).
A doua dimensiune a credinței e de a face. Pe lângă credința de a crede e și aceea de a face. După cum spusese și sfântul apostol Iacob, Ce folos, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte (Iac 2,14). Cristos însuși ne-a învățat: Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri (Mt 7,21). Apoi altcineva a scos în evidență această dimensiune a credinței de a face ca mărturie prin slujirea plină de iubire a celor nevoiași precum faptele de dreptate și iubire și de protejare și îngrijire a mediului înconjurător.
A treia dimensiune a credinței e de a te încrede. Pe lângă a crede și a face, credința mai înseamnă și a te încrede în mâinile lui Dumnezeu. Abraham, tatăl nostru în credință, la porunca lui Dumnezeu a părăsit totul pentru a merge într-o țară străină.
Aceste trei dimensiuni despre care tocmai am vorbit nu sunt separate una de cealaltă fiindcă ele sunt o parte a vieții noastre creștine. Așa că întrebarea e, avem noi o credință puternică în el? Cât de puternică e? E 100% sau e doar 50-50?
Îmi amintesc de o povestioară conform căreia un evreu în timpul celui de-al doilea război mondial, care s-a ascuns în podul unei case pentru a nu fi găsit de soldați germani. El a fost salvat datorită puternicei sale credințe în Dumnezeu. Și a spus apoi, Cred în soare chiar dacă nu îl văd strălucind. Cred în iubire chiar dacă nu o simt. Cred în Dumnezeu chiar dacă e tăcut.
Și eu cred că Dumnezeu îi ridică pe cei care sunt umiliți de ceilalți. Amin
