Sir 27,4-7
1Cor 15,54-58
Lc 6,39-45
Într-o buna zi un turist a întâlnit un pirat într-un bar de țară. Curios fiind de înfățișarea piratului, acesta având un picior artificial din lemn, un cârlig, și un petic pe ochi, l-a și întrebat: Cum de ai ajuns cu piciorul de lemn? Piratul i-a răspuns, Totul sa petrecut într-o noapte furtunoasă, în care am căzut în niște ape pline de rechini. Iar unul dintre acei rechini mi-au mâncat piciorul. Ooo a exclamat turistul. Ce teribil! Dar cârligul? Ei bine, a răspuns piratul. O sabie a unui dușman mi-a tăiat mâna. Și a trebuit cumva să îmi fac brațul să fie iar folositor cumva. Așa că am pus un cârlig. Și iată cârligul. Wow! A remarcat turistul. Dar cum de te-ai ales cu peticul de pe ochi? O furnică mi-a înțepat ochiul, a răspuns piratul. Vrei să spui că ți-ai pierdut ochiul din cauza unei furnici? L-a întrebat turistul cu mirare și plin de dubii. Ei bine, a spus piratul, totul s-a întâmplat la doar câteva ore după ce mi-am pus cârligul. Cu toate acestea, piratul tot găsise un motiv pentru care trebuie să fie recunoscător. Că încă i-a mai rămas un ochi.
Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? (v.39). Aceasta este întrebarea pe care Isus a adresat-o în textul evangheliei de astăzi. Iar a fi orb e un lucru complet nefericit. Însă tot există ceva care e și mai rea decât această orbire fizică. Și tocmai aceasta e ceea ce dorește Domnul să ne spună: “Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? (v.41).
Sunt atât de multe persoane care au vedere și ochii perfecți, însă nu mereu ci doar atunci când sunt puși pe căutarea greșelilor celorlalte persoane. Însă când vine vorba de propriile lor păcate și greșeli, ei sunt complet orbi. E ca și cum o mare bârnă de lemn le-ar bloca privirea. Iar acea bârnă de e nimeni alta decât mândria.
O persoană mândră privește de sus la celelalte persoane. Ea crede că e cea mai bună persoană din lume. Că toți ceilalți valorează mai puțin sau chiar nimic. În viața spirituală, el își asumă rolul și atitudinea celui mai sfânt dintre toți. E convins de propria sfințenie, și de siguranța mântuirii veșnice!
Iar Domnul are un cuvânt potrivit pentru aceste persoane care au această atitudine, adică ipocrizia. Acesta e motivul pentru care Isus a continuat să emită avertismente la adresa cărturarilor și a fariseilor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea (Mt 23,27).
Există o poveste despre un băiețel mic care fusese pierdut într-un mall mare de către propria sa mamă. Mami, mami! Tot țipa el. O femeie mai învârstă l-a și văzut imediat și s-a dus pentru a-l consola. Vino cu mine, i-a spus ea și îți voi cumpăra o înghețată. Iar apoi ne vom duce să îți căutăm mama. O fetiță mică a auzit totul. S-a apropiat de băiețel și i-a șoptit. Știu unde este mama ta! Shh i-a spus băiețelul. Și eu știu unde e, însă am reușit să obțin două înghețate gratuite de dimineață până acum, și o vreau și pe a treia.
Băiatul era un actor foarte bun. Tocmai asta e ceea ce înseamnă să fii ipocrit. Cuvântul ipocrit provine dintr-un cuvânt grecesc care tradus înseamnă actor. Pe scenă, actorul i-a un caracter care e complet diferit de al lui. Tot ceea ce face e doar pentru spectacol.
Aceste avertismente ale lui Isus nu înseamnă că noi trebuie să obținem mai întâi sfințenia perfectă pentru ca apoi să putem face ceva pentru a-i ajuta pe ceilalți. Altfel, nimeni nu va lua nici o obligație de conducere, îndrumare și de învățare a celor din jur. La urma urmei, nimeni nu e perfect. Fiecare dintre noi are propriile sale păcate, slăbiciuni, și eșecuri. Tot ceea ce dorește Domnul e să ne amintească de toate acestea, pentru ca noi să reușim să nu mai cădem în capcana mândriei oarbe.
Cred că e inutil să mai spunem că umilința este cea mai elementară și necesară bază pentru adevărata sfințenie. Această virtute, indiferent de cât de atractivă e pentru mulți oameni, ne permite să vedem clar cine suntem noi cu adevărat, greșelile noastre, păcatele și urâțenia noastră, harurile, bunătatea și demnitatea noastră. Cu alte cuvinte, umilința este mereu cea mai aproape de adevăr. Nu înseamnă că o persoană umilă ar trebui să se ascundă într-un colț, și să îi pară rău pentru toate greșelile și să se complacă mereu în milă de sine. Ci înseamnă și conștientizarea și acceptarea talentelor și capacității noastre de a face bine și de a-i ajuta pe ceilalți.
Asta e și ceea ce a scos în evidență apostolul Paul în cea de-a doua lectură de la această sfântă Liturghie. El ne-a amintit în scrisoarea către Corinteni că noi suntem limitați, păcătoși și coruptibili. Și că asta nu e o scuză pentru ca noi să nu mai facem nimic. Ci că mereu este siguranța speranței de mai bine pentru ziua de mâine. Atunci când ființa aceasta supusă putrezirii se va îmbrăca în neputrezite și ființa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire (1Cor 15,54). Mereu există siguranța victoriei noastre: mulțumire fie lui Dumnezeu care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Cristos (1Cor 15,57). Prin urmare, provocarea pe care Cristos ne-o adresează fiecăruia dintre noi este faptul că noi trebuie să fim tari, neclintiți; prisosind totdeauna în lucrarea Domnului, știind că munca voastră nu este zadarnică în Domnul! (1Cor 15,59).
În încheiere să nu uităm că Isus ne dă porunca sa de plecare: de a fi tari în credință și fideli față de demnitatea noastră originală asemenea unui copac bun, care aduce roade bune din belșug. Abia atunci vom fi cunoscuți ca adevărați copii ai lui Dumnezeu și discipoli autentici ai lui Isus Cristos. Întrebarea e, Sunt ochi noștri încă blocați de marea bârnă de lemn a mândriei noastre? Să lăsăm cuvintele de avertizare de la sfântul Augustin să ne ajute să realizăm marea valoarea a umilinței din viața noastră.
Sfântul Augustin într-una din scrisorile sale (83-103) relata: Calea către Cristos este în primul rând prin umilință, a doua prin umilință și a treia prin umilință. Dacă umilința nu precede și nu însoțește și urmează fiecare lucrare bună pe care o facem, dacă nu e mereu în fața noastră pentru a ne fixa atenția, dacă nu e în spatele nostru pentru a ne rezema de ea, atunci mândria va smulge din mâna noastră orice faptă bună pe care o vom face în fiecare clipă pe care o facem. Amin
