Mc 16,15-20
Astăzi celebrăm sărbătoarea unuia dintre cei patru mari evangheliști, cea a sfântului Marcu. Puținele lucruri pe care le cunoaștem despre el sunt tocmai din lucrarea pe care el a făcut-o pentru Domnul. Sfântul Marcu a fost convertit la credința creștină de către prințul apostolilor, sfântul Petru, pe care l-a și acompaniat mai târziu în călătoria sa la Roma, fiind secretar sau interpret al apostolului, după cum ne-a spus și scriitor patristic, Papias din Hierapolis. Cu alte cuvinte, evanghelia lui Marcu redă de fapt amintirile lui Petru asupra faptelor și cuvintelor lui Isus. De asemenea, Marcu a scris această evanghelie la cererea poporului roman care l-a rugat să pună în scris substanța discursurilor frecvente ale apostolului Petru asupra vieții lui Isus. Evanghelistul a făcut aceasta chiar sub ochii și cu stricta supraveghere a apostolului iar fiecare pagină a scurtei sale evanghelii dar expres de grafică, și poartă amprenta caracterului sfântului Petru, pe care părinții Bisericii obișnuiau să o numească ca evanghelia lui Petru.
Această asociere a sfântului evanghelist Marcu cu apostolul Petru apare în prima scrisoare a sfântului Petru (1Pt 5,13). În momentul în care sfântul Petru a scris prima sa scrisoare către bisericile din Asia, el adăugat la salutul său plin de afecțiune și pe cel al însoțitorului său pe care el îl numea fiul meu Marcu.
O altă informație pe care am putea-o avea, biblică sau ne-biblică despre el este cea în care sfântul Marcu era fiul Mariei care locuia în Ierusalim (Fap 12,12) și a căror casă era centrul activității creștine. Barnaba era verișorul său (Col 4,10). S-a alăturat lui Barnaba și lui Paul în prima lor călătorie misionară (Fap 13,5). Însă când au ajuns la Perga și Pamfilia, în Turcia de astăzi, el s-a întors la Ierusalim (Fap 13,13). Acest fapt a distrus încrederea lui Paul în el fiindcă Paul nu l-a mai luat cu sine în a doua sa călătorie misionară (Fap 15,37). De asemenea, aceasta a provocat și despărțirea lui Barnaba de Paul, care apoi l-a luat pe Marcu cu el din nou în Cipru.
Mai târziu, Marcu e posibil să se fi împăcat cu Paul, din moment ce apoi îl numește ca un coleg ce muncă (Fil 2,4) și apare alături de Paul în Roma (Col 4,10). Această asociere este confirmată și în a doua scrisoare către Timotei(4,11).
Tradițiile de mai târziu presupun că Marcu a fost unul din cei 72 de ucenici numiți de Isus (Lc 10,1) iar apoi îl identifică și cu acel tânăr care a fugit gol la arestarea lui Isus (Mc 14,51-52) din grădina Ghetsemani.
Biserica Egipteană îl numește pe Marcu ca fiind fondatorul ei iar din secolul patru Catedra din Alexandria este numită ca Catedra lui Marcu. Apoi mai sunt și multe alte locuri care își atribuie originea de la Marcu, precum unele orașe italiene, Aquileia și Veneția.
Ceea ce admir cel mai mult la evanghelistul Marcu e tocmai ceea ce a scris în textul evangheliei de astăzi, acele cuvinte în care Isus le spune discipolilor săi, înainte de a se înălța la ceruri să meargă în lumea întreagă și să vestea evanghelia la toată făptura (v.15). Prin urmare, în continuare aș dori să vă invit să reflectăm asupra a trei lucruri importante pe care le putem găsi în această afirmație a lui Isus de trimitere a ucenicilor săi, dar și nouă, de a merge în lumea întreagă.
Primul dintre ele e cel de mergeți. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a spus că Isus Cristos ne-a chemat mai întâi pe noi; apoi s-a revelat pe sine însuși nouă și ne-a învățat după care ne-a trimis. Acest ultim pas de trimitere a avut loc în evanghelia de astăzi. Cu alte cuvinte, noi nu trebuie să ne mulțumim cu mărturisirea credinței noastre în Cristos cu buzele noastre ci să mergem și la ceilalți pentru a o vesti. Cristos însuși ne-a dat un exemplu de ducere a misiunii și de a merge în alte cetăți. După i-a spus la un moment dat și lui Petru: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit” (Mc 1,38).
Al doilea cuvânt e cel de vestire sau proclamare. Dorința noastră este de a-l proclama pe Cristos ne-a condus la ascultarea poruncii lui Isus de a merge. Însă ce anume dorim să proclamăm? Cine este Cristos pe care noi dorim să îl vestim? Cu cât mai mult cunoaștem despre el în rugăciunea noastră cu atât mai mult vom dori să îl vestim în scris, prin predică și prin învățarea lui Cristos, de a merge și de a-l proclama cu cuvintele și prin apostolatul nostru.
Al treilea cuvânt este la toată creația….la toată făptura. A fi un discipol al lui Isus nu e o sarcină de weekend ci noi trebuie să fim ucenici lui 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână și 365 de zile pe an din moment ce Duhul Sfânt însuși lucrează 24 de ore pe zi pentru misiunea sa. El lucrează printr-un număr imens de moduri iar multe din acestea sunt ne-așteptate. Dacă noi iubim, atunci mereu vom fi atenți la tot ceea ce ne spune el despre această misiune. Nu trebuie să ne mulțumim să ajunge doar la unul sau la două suflete. Iar asta fiindcă iubirea nu se termină niciodată și mereu va dori să ajungă la mai multe suflete și să ajungă la ele pe cât de repede e cu putință pentru a le aduce înapoi la Cristos.
În încheiere să nu uităm că atunci când începe să ne exercităm zelul apostolic cu siguranță vom avea parte de greutăți. Nu trebuie să ne lăsăm descurajați. Ci mai degrabă, așa cum spusese și sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în cartea sa Trecând pragul speranței, că noi trebuie să avem acea încăpățânare sfântă de a proclama evanghelia la toată făptura. După cum a făcut și apostolul Paul. Și noi va trebui să fim ca apostolul Paul. Și noi trebuie să fim ca sfântul evanghelist Marcu. Amin
