Mc 3,20-21
Isus și rudele sale
K. Haugk, în cartea sa intitulată Antagoniști în Biserici, a oferit definiția unei persoane antagoniste ca fiind cineva, care ne având la bază o dovadă fundamentală, începe să facă acuzații și cereri nesatisfăcătoare, de obicei atacând persoana sau performanța celorlalți; aceste atacuri sunt egoiste în însăși natura lor, rup în loc să construiască și sunt adesea îndreptate împotriva conducerii. Sunt mai multe tipuri de persoane antagoniste: Cei duri (de obicei neraționali și cu care nu te poți înțelege) și antagoniști mari (cu care te mai poți înțelege însă care nu se lasă înțeleși). Rudele lui Isus erau cumva antagoniști.
Textul evangheliei de astăzi este cel mai scurt din calendarul nostru liturgic, doar două versete. În această relatare evanghelică, vedem cum rudele lui Isus sunt oarecum supărate pe el. Isus a fost etichetat de ele ca cineva care și-a ieșit din minți, poate pentru simplu fapt că adesea sărea peste mese și avea nevoie de odihnă după o lungă zi de muncă. Acest fapt alarmează rudele sale. Trist însă e faptul că ei văd doar o singură parte a Lui adică activitatea sa de ajutorare a celorlalți oameni decât ajutorarea mai întâi a propriei sale persoane, grija față de el însuși, bucuria vieții, de a o lua mai ușor, de a trăi momentul, de a-și face griji doar față de propria sa familie și de ceilalți, etc. după cum făceau ei deja. Ei nu îl văd seara târziu sau în primele ore ale dimineții, cum vorbește cu Tatăl său ceresc în rugăciune. Cineva spusese că ei erau oarecum supărați, iar asta fiindcă Isus însuși spusese la un moment dat că dușmanii omului vor fi cei din casa lui. (Mt 10,36).
Cu alte cuvinte, aceste versete ne arată două tipuri de reacții față de acțiunile lui Isus.
Prima este reacția mulțimii (v.20). Ei nu au nici o idee preconcepută despre cum este Isus. Primul lucru pe care îl aud ei este că el este un înfăptuitor de minuni, un profet călător și un predicator în cetatea vecină. Ei merg la el din curiozitate însă Isus trece dincolo de așteptările lor fiindcă le transmite vestea cea bună iar inimile lor sunt înflăcărate. El vindecă și scoate diavoli iar ei se minunează de lucrările sale. Credința este aprinsă în inimile lor. Ei nu își dau seama de ceea ce înseamnă cuvintele lui, însă cu siguranță știu că el este cel trimis de Dumnezeu care este un profet și cel mai probabil Mesia. Cu toți sunt foarte entuziasmați.
Al doilea tip de reacții sunt cele ale rudelor lui (v.21). Ei au reacționat complet diferit. Iar asta fiindcă ei l-au cunoscut pe Isus în întreaga lui viață din Nazaret, perioadă în care nu a făcut niciodată nimic remarcabil, ci doar s-a concentrat asupra săvârșirii cât mai bine a datoriilor lui zilnice, ne săvârșind niciodată un miracol, poate că uneori spunea ceva mai profund despre Dumnezeu sau păstrarea credinței iudaice în prezența lor. Iar acum el a abandonat meseria de tâmplar al tatălui său pentru a merge ca predicator călător? Isus a dat deoparte siguranța unei vieții liniștite și respectabile a familiei și rudelor sale de dragul misiunii sale? Poate că l-au și întrebata asta!
Acțiunile lui Isus ne arată o balanță perfectă dintre tăcere și cuvinte, retragere și apropiere. Până la sfârșitul vieții sale pământești Isus a continuat să ofere și să primească, să vindece și să sufere, să lucreze și să se roage. El reușește echilibrul adevărat al unei vieții creștine.
În ciuda a ceea ce ar putea vedea cei din jurul nostru în noi sau să spună despre noi, noi va trebui mereu să ne modelăm propria viață după aceea a lui Cristos. Să ne echilibrăm iubirea și unirea cu Dumnezeu cu acea iubire și slujire față de ceilalți frați și surori ale noastre. Aceasta este calea lui Cristos și aceasta ar trebui să fie și calea noastră. Amin
