Dt 4,1-2.6-8
Iac 1,17-18.21b-22.27
Mc 7,1-8.14-15.21-23
Am găsit pe internet o poveste spusă de către William Barclay, un faimos teolog scoțian protestant. Această poveste vorbește despre un rabin evreu, destul de bătrân, care era închis într-una dintre închisorile imperiului Roman. În această închisoare, rabinul era ținut cu rația minimă de mâncare și apă, atât cât să supraviețuiască de pe o zi pe alta.
Cu trecerea timpului, rabinul a slăbit tot mai tare, până când, într-un final, a fost necesară intervenția unui doctor. Acest om bătrân a fost imediat diagnosticat ca fiind deshidratat. Acest raport al doctorului i-a indus în confuzie pe oficialitățile închisorii. Ei nu reușeau să înțeleagă cum putea să fie deshidratat rabinul, din moment ce rația lui zilnică includea și cantitate minimă de apă de care avea nevoie corpul lui pentru a trece de ziua respectivă.
Imediat după i s-a transmis gardianului să îl supravegheze mai îndeaproape pe bătrân pentru a vedea ce face acesta cu apa care i se dă. Abia atunci misterul a fost rezolvat, când gardianul a descoperit că rabinul își folosea aproape toată apa pentru a săvârși ritul spălării religioase, spălându-se înainte de a se ruga și înainte de a mânca. Rezultatul? Îi rămânea foarte puțină apă pentru băut.
Motivul pentru care am început această predică, cu această povestioară, este fiindcă ne ajută să înțelegem mai bine textul evangheliei pe care tocmai l-am auzit. Ne ajută să înțelegem și motivul pentru care lideri religioși ai evreilor au rămas surprinși în momentul în care i-au văzut pe discipoli lui Isus mâncând fără să săvârșească acest ritual al spălării, ritual pe care ei îl săvârșeau de obicei înainte de a mânca. Prin urmare, Domnul se folosește de criticile lor pentru a scoate în evidență ceea ce este esențial, și anume inima acestei moralități. Inima moralității nu este nimeni alta decât inima unei persoane.
Însă, înainte de toate, Isus nu îi scutește pe discipoli săi de împlinirea legii lui Moise. Ba chiar le spune că el nu a venit să desfințeze Legea sau Profeții! Nu am venit să desfințez, ci să împlinesc (Mt 5,17). În momentul în care evrei vorbesc despre lege ei se referă, de fapt, la două lucruri, la legea scrisă și la legea orală. Legea scrisă, cea mai importantă, ea fiind scrisă în Torah, adică în primele cinci cărți ale Vechiului Testament, adeseori mai fiind numită și ca Legea lui Moise. Pentru o perioadă lungă de timp, evrei erau mulțumiți cu această lege scrisă pe care o și aplicau la viețile lor, după cum credeau ei că era mai important.
Însă cărturari au văzut că această lege scrisă era mult prea vagă pentru a fi înțeleasă cum trebuie, prin urmare trebuiau adăugate unele detalii, așa că a apărut al doilea set de legi sau tradiția orală după cum i se mai spune. Una dintre aceste tradiții orale era tocmai această curățare, purificare rituală, înainte de a mânca și înainte de rugăciune. Motivul care stă în spatele acestei tradiții orale era unul bun, fiindcă făcea ca religia să fie practicată în toate, faptele, acțiunile pe care o persoană le săvârșea de-a lungul fiecărei zile. Însă, ușor, ușor această tradiție orală a început să degenereze într-o activitate de a executa niște rituri exterioare. Îl mulțumeai pe Dumnezeu dacă respectai legea însă săvârșeai un păcat dacă nu o observai.
Practica pioasă în sine nu era un lucru rău. Aspectul asupra căruia se împotrivea Cristos era tocmai această atitudine a fariseilor care considerau că astfel de acțiuni exterioare constituiau religiozitatea unei persoane. Ba chiar mai rău era când acestea erau săvârșite de dragul spectacolului sau de a arăta oamenilor cât de pioși erau ei. Cu alte cuvinte, adevărata intenție a legii fusese dată deoparte, pierdută, de dragul păstrării ritului. Isus însă îi provoacă spunându-le că nu ritul purificării mâinilor, a vaselor sau a tacâmurilor și a altor lucruri, deși sunt importante pentru sănătate, era cel important ci dacă persoana este purificată, curată în interior. Nu acest ritual era cel care făcea ca o persoană să fie curată sau necurată. Ci mai degrabă, după cum am spus și acum câteva momente, inima moralității nu este nimeni alta decât inima unei persoane. Acesta este motivul pentru care Isus le-a spus fariseilor, prin a-l cita pe profetul Isaia care spune că Acest popor mă cinstește cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învățături care sunt doar porunci ale oamenilor (v.6-7).
Nu acest ritual al spălării mâinilor înainte de a mânca sau înainte de rugăciune era cel care făcea ca o persoană să fie curată sau nu. A mânca cu niște mâini care nu au fost spălate în prealabil nu are cum să facă ca o persoană să fie necurată. Ceea ce face ca o persoană să fie necurată vine din interiorul omului, din inimile lor. Iar din inimile lor provin gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, desfrâul, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea (vv.22-23). De aceea adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o adresăm este aceasta, Ceea ce spunem, provine din inima noastră sau din gura noastră?
Un mare predicator adresase la un moment dat o întrebare Aveți o inimă împietrită, conservată? O inimă împietrită este o inimă închisă în care nu intră nimeni și din care nu iese nici o fărâmă de iubire. O inimă care nu are cum să fie rănită. O inimă foarte bine conservată. O inimă împietrită nu are parte de crize, de deranjamente, nu are viață dar mai ales nu are iubire. Cum ne putem da seama dacă avem o inimă împietrită? Simplu, dacă l-am dat afara din ea pe Dumnezeu. Dacă respingem iubirea ce vine la alți. Dacă suntem plini de ură, vină, durere, mândrie și alte mizerii asemenea. Dacă ne aflăm în această situație, ceea ce avem nevoie e un ciocan cu care să spargem, cu care să deschidem această inimă. Iar acest ciocan, instrument este Dumnezeu. De aceea va trebui să îi permitem să intre în inimile noastre.
Cum se aplică toate acestea nouă? Textul evangheliei de astăzi dorește să ne transmită faptul că noi va trebui să nu ne identificăm religia sau faptul de a fi o persoană credincioasă cu simpla împlinire a unor acte exterioare, precum, mersul la biserică Duminica sau participarea la sfânta Liturghie, rostirea unor rugăciuni, sau citirea Bibliei sau de a da de pomană fiindcă acestea singure nu ne vor asigura sfințenia. Ceea ce este mai important este iubirea din inimile noastre ce ne motivează să facem ceea ce facem. Mergem la sfânta Liturghie și ne rugăm lui Dumnezeu fiindcă îl iubim atât de mult. Dăm de pomană celor care sunt în nevoie fiindcă îi iubim. Dacă inimile noastre sunt pline cu amărăciune și mândrie, în acest caz toate aceste acte exterioare nu ne vor face sfinți înaintea lui Dumnezeu și nu ne vor ajuta să intrăm în împărăția sa.
Aș dori să închei cu o anecdotă, anecdotă care ne va ajuta să reflectăm mai mult asupra acestor lucruri. Doi călugări plecaseră din mănăstire într-o scurtă călătorie. Pe drumul de întoarcere aceștia doi au văzut femeie foarte frumoasă pe marginea unui râu. Această femeie, când i-a văzut, i-a întrebat dacă o pot ajuta să traverseze acel râu fiindcă nu dorea ca hainele ei să se ude. Primul călugăr a refuzat imediat, categoric. Spunând că a făcut vot de castitate și că nu a atins sau va atinge o femeie. Al doilea călugăr i-a spus să se urce pe spatele lui și fără a spune ceva a și traversat-o pe partea cealaltă a râului.
Cei doi s-au întors în tăcere, restul drumului spre mănăstire. Însă după o perioadă de timp, al doilea călugăr a fost chemat de către abate și a fost pus să explice acel incident indecent. Călugărul a răspuns că e adevărat că dus-o pe partea cealaltă a râului pe acea femeie frumoasă și că apoi a dat uitării totul.
În acel moment, abatele înțelesese că primul călugăr nu dăduse uitării acel incident din moment ce îl raportase lui, și că acela era cel care avea de fapt probleme cu castitatea. Cu alte cuvinte, Inima lui era cea rece. Inima acestuia era cea care mințea. Amin
