1In 1,1-4;
Ps 96;
In 20,1a.2-8
Vulturul a aterizat
Sfântul Ioan clar este una dintre cele mai mari figuri din istoria creștinismului. Acest fiu al tunetului a fost unul dintre cei trei apostoli care au fost aleși de Domnul pentru a fi prezent atât la Schimbarea sa la față pe muntele Tabor cât și la schimbarea sa în slujitorul suferind din grădina Ghetsemani. Tot el a fost singurul dintre apostoli care a fost prezent la culmea vieții lui Cristos pe Calvar. Iar când Domnul a dorit să ofere lumii tot ceea ce avea mai scump, pe propria sa mamă, el a ales să o lase lui, în numele întregii omeniri, acestui pescar tânăr din Cafarnaum.
Însă, pe cât de mare a fost, în această octavă a Crăciunului, noi tot va trebui să ne adresăm o întrebare destul de practică, adică, De ce, din cele 365 de zile ale anului liturgic, sărbătoarea sfântului apostol Ioan a fost stabilită la două zile de la nașterea lui Cristos? A celebra sărbătorea sfintei Familii de la Nazaret precum și a pruncilor nevinovați în octava Crăciunului mi se pare destul de logic din cauza legăturii lor cu nașterea lui Cristos. Comemorarea sfinților Thomas Becket și a lui Silvestru în această perioadă mi se par și ele destul de corecte, ținând cont de faptul că ei au murit tocmai în aceste zile în care Biserica și-i amintește. Poate că ar fi avut mai mult sens să celebrăm Evanghelistul copilăriei și nașterii lui Isus, pe sfântul Luca, în această perioadă în care auzim texte scrise de el mai mult decât de la ceilalți patru evangheliști. Însă, încă din primele calendare, găsim aceste două celebrări imediat după Crăciun, cea a sfântului martir Ștefan pe 26 decembrie și cea a sfântului evanghelist Ioan pe 27 decembrie, cu toate că nici un document ce a ajuns la noi din acele prime secole nu ne oferă nici un motiv pentru a crede că aceste două ar fi fost chiar zilele în care aceștia doi ar fi murit. Așa că tot rămânem cu întrebarea: De ce?
Motivul pentru care cred că Biserica primară a stabilit sărbătoarea sfântului apostol Ioan la două zile după Crăciun e pentru faptul că Ioan, mai bine ca oricare din cei trei evangheliști sinoptici, a reușit să cuprindă în evanghelia sa, și prin urmare să ne transmită nouă, atât natura divină cât și cea umană a pruncului pe care noi îl adorăm în ieslea din Betleem.
Aproape peste tot unde privim imagini sau portretizările cu sfântul pe care îl celebrăm astăzi, îl putem vedea asociat cu ceea ce încă din timpul sfântului Irineu, de la finalul secolului 2 a fost definit ca simbol al său, adică vulturul. Irineu a aplicat cele patru figuri pe care le găsim în cartea profetului Ezechiel (1,10) și cartea Apocalipsului (4,7), omul, leul, boul și vulturul, la câte unul din cei patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan. Astfel, Ioan era vulturul. Motivul pentru care a fost asemănat cu vulturul e acela că evanghelia sa e plină de înălțimile veșnice ale misticismului Cristologic. Nici unul din cei trei sinoptici nu poate fi comparat cu profunditatea poetică a înaltului prolog al lui Ioan: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Pruncul ce stă în iesle a fost cu adevărat cel care a fost încă de la început.
Dacă ne-am opri acum aici atunci am rămâne cu o imagine incompletă atât a lui Ioan cât și a lui Cristos. Fiindcă în scrierile lui Ioan, vulturul a aterizat. Teologia celestă a venit pe pământ. Cuvântul a devenit trup și a locuit între noi. El îl proclamă pe cel care era de la început ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii (1In 1,1). Veșnicul Dumnezeu a luat asupra sa natura omenească și a devenit unul ca noi, unul dintre noi, în toate în afară de păcat, el trăiește cu noi iar simțurile noastre pot da mărturie cu adevărat de prezența sa între noi. Vulturul care a aterizat este adevărata perspectivă asupra lui Cristos care a prins atât natura divină cât și realitățile umane.
Ceea ce e cu adevărat important pentru noi e să ne ținem ochii fixați asupra ambelor realități ori de câte ori privim la acest prunc din iesle, fiindcă prea des de-a lungul istoriei și chiar și în ziua de astăzi, creștini s-au concentrat asupra excluderii uneia dintre ele ceea ce a dus la multe erezii. În Biserica primară, docetismul și gnosticismul s-au concentrat asupra divinității lui Isus excluzând astfel orice urmă de umanitate, spunând chiar că Isus a avut doar o deghizare umană. Unele dintre cele mai mari figuri ale Bisericii primare din Alexandria au promovat Logos-sarx adică un cuvânt-trup, model al lui Cristos care a lăsat mulți din contemporani lor din Antiohia și chiar și mulți teologi de astăzi, întrebându-se dacă ei chiar credeau că Cristos era pe complet om. Astăzi găsim o influență puternică platonică în protestantism, care consideră trupul ca materie rea sau inutilă din punct de vedere moral, prin urmare ei privesc la Cristos și la om prin ochii decetiști, în timp ce alți protestanți folosesc evanghelia mistică a lui Ioan ca un mijloc de a adopta un creștinism inteligent care să permită o largă varietate de credințe prin excluderea moralității.
Pe partea cealaltă sunt destule erezii, chiar dacă am ajuns să nu mai folosim acest termen, care privesc spre umanitatea lui Isus și exclud divinitatea sa. Arius a fost cel mai vestit istoric din această categorie, și care are urmași și în teologi liberali moderni, care privesc la Isus ca la un eliberator politic uman, excluzând cu desăvârșire posibilitatea miracolelor săvârșite de Cuvânt. Apoi alți spun că Cristos a fost doar un om foarte bun, care a învățat o etică foarte bună și altele asemenea. După cum a spus și marele Fulton J. Sheen, că nu contează că Cristos a fost cine spunea el că este, adică Fiul lui Dumnezeu făcut om, sau un lunatic, adică credea că el e fiul lui Dumnezeu, sau un om teribil, că a încercat să îi înșele pe toți în a crede că el era Fiul lui Dumnezeu.
E clar un mister cum de cea de-a doua persoană a preasfintei Treimi a fost capabilă să ia trup omenesc și să devină complet om în pântecul unei fecioare. Însă chiar s-a întâmplat. Iar noi adorăm acest adevăr făcut trup în toată măreția lui minunată alături de Mama sa, Tatăl său purtător de grijă, de păstori, magi, animale și îngeri. La această sfântă Liturghie vă invit să mergem mai departe. După cum ne-a spus și evanghelistul Ioan în evanghelia sa, că Isus a spus: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi (In 6,53). La acest altar, Cuvântul care a fost încă de la început ia din nou trup omenesc, iar noi vom primi nu doar trupul său, nu doar sângele său, ci sufletul și divinitatea sa. Această realitate depășește cu desăvârșire înțelegerea noastră însă la ea putem ajunge prin rugăciune. De aceea vă invit să ne rugăm împreună cu sfântul Toma de Aquino care spunea: Plagas, sicut Thomas, non intueor; Deum tamen meum te confiteor. Fac me tibi semper magis credere, in te spem habere, te diligere!, adică Nu aştept ca Toma, rănile să-ţi văd, Dar cu umilinţă, mă închin şi cred; Numai tu, Isuse, eşti speranţa mea; Toată-a mea iubire ţi-o voi închina. Amin
