In 14,1-6
Răsăritul și Apusul
În cadrul fiecărei zile sunt două momente speciale, cel al răsăritului și cel al apusul soarelui. E foarte ușor să iei prezența și beneficiile soarelui ca fiind un drept meritat ori de câte ori se află deasupra noastră. De fiecare dată când au loc aceste momente noi ne dăm seama că nu avem cum să le ignorăm.
De exemplu, răsăritul soarelui. Odată ce pornește la drum, stelele încep să dispară atât de gingaș și atât de ușor pentru ca să apară maiestuos la marginile lumii. Vine ușor, ușor din imensa depărtare doar pentru a-și răspândi lumina și pentru a-și radia căldura asupra celor patru colțuri ale lumii.
Adesea stăm și ne mirăm cât de mare poate deveni. Iar cel mai mare e atunci când e la orizont, acolo unde se unește cerul cu pământul. Nu aș exagera deloc dacă aș spune acum că în acele clipe el pare să fie de două ori mai mare decât de obicei. Pare că dorește să ni se arate doar pentru puțin timp parcă pentru a-și etala strălucirea și prospețimea, chiar înainte să înceapă să se urce sus pe cer pentru a-și începe activitatea obișnuită a zilei.
Să nu uităm al doilea moment care cred că e unul din cele mai uimitoare momente din zi. Apusul soarelui. Soarele coboară și coboară. Apropierea plecării sale mereu o putem măsura prin lumina care începe să se diminueze și prin căldura care se reduce și dispare. Ba mai mult, odată cu retragerea sa începe să se și mărească în formă. Iar cea mai mare formă o are atunci când se află la orizont.
După cum a venit, la fel e și plecarea sa, se arată pentru scurt timp la marginile lumii, ca și cum ar dori să ni se arate în toată măreția și totalitatea lui încă pentru o singură dată. Apoi, stele încep din nou să se aprindă, iar soarele alunecă ușor și în tăcere în exact același loc de unde a și venit.
După cum răsăritul și apusul soarelui sunt două momente foarte speciale din zi, tot la nașterea și moartea sunt și ele două momente deosebite din viața unei ființe umane. În aceste două momente speciale adesea realizăm că fiecare persoană umană e absolut unică. La naștere persoana începe să existe așa cum nu a mai fost înainte. Iar la moarte trece dincolo și nu va mai putea fi din nou pe pământ așa cum a fost până atunci.
Adesea oameni ne văd foarte bine și în toată măreția noastră mai ales în aceste două momente. Alte clipe din viață poate că le luăm ca pe niște drepturi și merite cuvenite însă nu și aceste două momente. Fiindcă în aceste două momente avem parte de o sclipire a cât de importantă au fost în viața noastră.
La naștere și la moarte noi îi privim nu doar ca fiind nespus de prețioși ci mai ales sacri. Fiindcă cerul și pământul se unesc. Iar noi simțim că suntem în prezența unui mister. Fiecare persoană umană este un mister. Fiindcă fiecare persoană umană este un dar de la Dumnezeu.
Soarele a apus pentru ultima oară în viața surorii noastre răposate. De la Dumnezeu venim când intrăm în această viață, și tot la el mergem și atunci când o părăsim. Să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să apere plecarea ei din această lume așa cum a protejat-o și când a venit în ea.
În evanghelia după Ioan la capitolul 16, putem citi ultimele cuvinte ale lui Isus, cuvinte de o frumusețe rar întâlnită, pe care el le-a transmis celor dragi ai lui la plecarea lui din această lume. Isus ne-a spus că ne iubește enorm de mult și ne urgentează și pe noi să ne iubim la fel de mult. Totodată le-a vorbit și despre semnificația vieții și a morții sale spunându-le: Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28)… Dar vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura (In 16,22). Cu alte cuvinte, moartea nu este o dispariție pentru totdeauna cum cred unii. Isus ne-a lăsat tuturor o moștenire neprețuită, o pace pe care această lume nu o poate oferi.
Toți cei dragi ai noștri care au plecat dintre noi nu au dispărut în nimic. Ci ei au plecat pe celălalt țărm, pe țărmul veșniciei. Ei doar au plecat la Dumnezeu iar Dumnezeu e foarte aproape de noi. Amin
