Is 25, 6-9
Ps 22
Mt 5,1-12
Un lucru e clar, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Dar mai ales, cât de des nu auzim această replică. Indiferent de cât de des am auzi-o adevărul e că e o adevărată consolare. Durerea, conflictul, dezastrul ne determină să ne întrebăm despre ce e viață până la urmă. Însă și moartea face la fel. Mai există și o altă fațadă a ei, bucuria, fericirea, amuzamentul, sărbătoarea. De multe ori nu ne place să ne gândim că toate acestea, însă într-o zis se vor sfârși. E ca și cum un pendul al spiritului uman se balansează între optimism și disperare. Când ne aflăm în disperare, când se mută în optimism, și iar și iar la nesfârșit. Însă credința e singura noastră consolare, credința în providența lui Dumnezeu. Dumnezeu face ca totul să fie bun, ca totul să fie bine. Profetul Isaia, în prima lectură de la această sfântă liturghie ne-a împărtășit acest lucru extrem de frumos, spunându-ne că Pe muntele acesta el va da la o parte vălul de pe fața tuturor popoarelor (Is 25, 7). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii și al milostivirii, Dumnezeul nevăzut care caută dreptatea, bunătatea și iubirea, ca acestea trei să crească, puțin câte puțin în inimile noastre. Dumnezeu este extrem de răbdător, atât de răbdător încât trece cu vederea greșelile noastre.
Omul se naște iar după mulți ani ajunge să moară. Cât de scurtă este viața. De fiecare dată când ne adunăm pentru o înmormântare, familia, prieteni, credincioși din parohie, preoți, toți sunt tulburați de aceasta. Moartea seceră atât pe cei morți cât și pe cei bătrâni. Însă această moarte ne ajută să ne gândim la propria noastră moarte. Doar în acele momente în care cântărim omenirea ca fiind tânără, pe o planetă tânără, ne dăm seama cât de bătrân este universul, însă oare ne ajută să prindem o fărâmă din veșnicie? Însă Uităm faptul că Dumnezeu este veșnic. Pentru Dumnezeu o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut. Privirea lui trece dincolo de probleme și de lupta noastră. El vede semințele vieții veșnice, însămânțate de Fiul său Isus Cristos, ce fermentează și cresc în noi copii săi. Dumnezeu mereu zâmbește cu bunăvoință la copii săi care însă se află în această lume.
Moarte însă aduce cu sine și tristețea. Despărțirea mereu e marcată de durere. În acele momente de jale, amintirile parcă se revarsă toate intenționat în mințile noastre. Asemenea răsăritului, virtuțile și fețele lor zâmbitoare sunt cele care ne rămân vii în minte. Cei de lângă noi înțeleg prin ce trecem. Se adună tot mai mult în jurul nostru. Adesea se pierd în cuvinte. Uneori se împiedică în fraze standarde. Însă uităm faptul că ei fac toate acestea doar pentru a ne susține. Ei doresc ca noi să învățăm de la ei ce este durerea. Imensul respect față de tăcere, murmurul rugăciunii din Biserică dar mai ales la crucea de pe mormânt, nu sunt nimic altceva decât semne ale iubirii tuturor celor care se află lângă noi, iubirea care ne ajută să ne consolidăm credința, chiar dacă durerea nu dispare. Familia se extinde dincolo de locurile din față din Biserică și de marginile mormântului, se extinde în rugăciunea adresată Tatălui nostru ceresc dar mai ales Mamei noastre cerești Maria, care a stat la picioarele crucii în momentul în care fiul său preaiubit își dădea viața pentru noi. Tocmai în această imagine putem vedea adevărata comuniune, legătură din marea familie a lui Dumnezeu.
Domnul nostru Isus Cristos, în predica sa de pe Munte, a vorbit despre acest pendul care se balansează între viață și moarte, între bucurie și consolare. Un lucru însă știm sigur că nu poate exista un sfârșit la toată bunătatea, grija, compasiunea, blânețea, iubirea față de oameni în momentul în care aceștia mor. Toate acestea îi urmează, mereu, în toate zilele vieții lor până când vor ajunge în casa Tatălui lor din Ceruri. După cum ne-a spus și Cristos în textul evangheliei pe care tocmai l-am auzit,
Fericiți cei săraci cu Duhul,
Căci a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți cei care plâng,
Căci ei vor fi mângâiați. (Mt 5, 3.5)
Toate acestea sunt promisiuni ce scot în evidență faptul că Împărăția lui Dumnezeu este un adevărat loc de confort, de satisfacere deplină, de milostivire, de vedere fericită a feței lui Dumnezeu, de mari recompense pentru cei curați la inimă, pentru cei care au trăit pe plan spiritual, umili, plini de milostivire, dar mai ales în conformitate cu voința lui Dumnezeu. Pentru lume, aceasta prezintă o adevărat contradicție, faptul că Cristos pune pe aceiași treaptă persecuția, durerea, jalea cu fericirea. Însă uităm că căile lui Dumnezeu nu sunt și căile noastre.
Însă tocmai aceasta este vestea cea bună a lui Cristos, care prin propria sa moarte pe cruce a învins moartea noastră, iar prin înviere ne-a obținut viața, viața veșnică. Un adevărat optimism. Cristos continuă să scoată în evidență, să sublinieze faptul că durerea va fi preschimbată în bucurie.
De aceea va trebui să trăim cum trebuie, închiși de propriile noastre limite. Iar în momentul în care cineva de lângă noi moare, atunci va trebui să adunăm bucățile împrăștiate pe jos și să încep din nou, totul de la început. Însă va trebui să ținem mereu minte faptul că nimic nu are loc fără un scop anume, fără ca Dumnezeu să îl transforme întru-un bine. Paharul cu apă rece, dăruit în numele lui Dumnezeu este o recompensă. Dumnezeu este personal dar mai ales, datorită lui Cristos îl cunoaștem ca Tată.
Priviți păsările cerului, spunea Cristos la un moment dat în evanghelia după Matei: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mult mai [de preț] decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuși de puțin la durata vieții sale? (6, 26-27).
De aceea va trebui să nu plângem prea mult. Va trebui să nu jelim prea mult. Cu toți facem parte din timpul creat de Dumnezeu, motiv și pentru care va trebui să continuăm să muncim, să ne continuăm activitățile. Fiecare zi este o nouă datorie. Iar în inimile noastre această datorie e aceea de a spera și de a crede. Durerea trebuie să se transforme în bucurie. Nu mereu vom reuși să înțelegem aceasta, însă uităm că căile lui Dumnezeu nu sunt și căile noastre. Însă credem că el este providența noastră dar mai ales că ne va aduce pe toți în siguranță în casa sa veșnică, chiar dacă adesea umblăm prin valea întunecată a păcatului. Astfel, asemenea lui Cristos și noi va trebui să ne abandonăm cu totul în mâinile lui. Abia atunci, abia în acel moment vom fi făcuți părtași de mântuirea și de gloria sa veșnică Amin.
