Lc 1,57-66
Zaharia a devenit mut din cauza necredinței lui în vestea adusă de înger. Însă dacă privim la un alt aspect al evenimentului stăm și ne întrebăm cine este adevăratul mut?
Nașterea lui Ioan a adus mare bucurie lui Zaharia, Elisabetei, rudelor și vecinilor lor. Acest grup a recunoscut minunile pe care Dumnezeu le făcuse acestei familii însă nu a cunoscut deloc semnificația profundă a acestei nașteri. Ba chiar voiau să ia datoria de a da nume copilului după cel al tatălui. Elisabeta pare să aibă puține de spus în acest sens și insistă ca copilul să fie numit Ioan după cum poruncise îngerul. Într-un final, Zaharia rupe tăcerea prin scrierea numelui pe o tăbliță, că Ioan este numele lui. Astfel tăcerea lui este ruptă, prin această scriere declarativă și autoritară și printr-un frumos cântec de laudă cunoscut ca Cântarea lui Zaharia.
Tăcerea lui Zaharia, lupta Elisabetei de a fi auzită, insistențele rudelor în toată această scenă arată un contrast semnificativ. Vedem multele moduri în care o persoană își poate exprima convingerile, prin tăcere voluntară sau involuntară, persistență și curaj în ciuda suprimării, asertivitatea fără a se știi semnificația profundă a problemei. Întrebarea la care ar trebui să reflectăm este, unde mă aflu eu când mă confrunt cu un adevăr? Adevărul mereu duce la eliberare. Libertatea duce la fericire. Fericirea duce la laudă. Muțenia lui Zaharia s-a transformat într-o minunată cântare, cunoscută și ca Benedictus, pe care Biserica o recită zi de zi.
