Duminica a 18-a de peste an (A)

Is 55,1-3
Rom 8,35.37-39
Mt 14,13-21

Doi pastori protestanți discutau la un moment dat despre modul în care împart colecta din ziua de Duminică cu asistenți lor. E ușor! A spus cel mai tânăr dintre ei. Eu, trasez un cerc mare pe podea. Iau bani și îi arunc în aer și ceea ce cade în interior e al meu și ceea ce cade în exterior e al asistentului meu.

Pastorul mai în vârstă a spus Sistemul meu e mult mai simplu dar cu mult mai eficace, s-a lăudat acesta. Eu doar arunc toți bani în aer. Ce merge în sus e pentru asistentul meu și ce coboară în jos e pentru mine.

Ținând cont de legea gravitației, e evident faptul că asistentul nu se alege cu nimic. Ci doar o minune îl mai poate salva

În textul evangheliei de astăzi am putut vedea cum Isus a săvârșit un miracol, cel al înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi peștișori, însă nu acel tip de miracol pe care îl făceau cei doi preoți parohi. Hrănirea mulțimii nu a fost luată niciodată ca dovadă a puterii miraculoase a lui Isus. Isus a săvârșit miracole nu pentru a câștiga onoare pentru el și nici pentru a mulțumi sau satisface mulțimile pentru ca ele să îl poată aclama apoi ca Mesia. Isus a săvârșit miracole din compasiunea sa față de oameni și pentru a le arăta providența iubitoare a lui Dumnezeu față de creaturile sale.

Privind acum la miracolul pe care la făcut Isus, putem identifica trei tipuri diferite de interpretări ce ne sunt prezentate de către diverși exegeți biblici.

Prima e interpretarea literală a acestui text biblic. În această interpretare putem privi la acest text doar ca la o simplă înmulțire a pâinilor și a peștilor. Se aseamănă cu a face magie. Pe scurt îl considerăm pe Isus un simplu magician, care face diverse trucuri pentru a distra oameni care se aflau în fața și în jurul lui.

A doua e interpretarea figurativă. Mulți oameni văd în acest miracol un sacrament, un simbol al Euharistiei. Motivul lor e prezența elementelor care pot fi găsite în Euharistie: luarea pâinii, mulțumirea, frângerea pâinii și împărtășirea care sunt tipare, modele ale Preasfintei Euharistii. Ei au simțit aceasta nu ca pe o simplă masă în care oameni primesc satisfacerea foamei lor fizice ci ca pe o masă în care consumă hrana spirituală a lui Cristos.

Sfântul papă Ioan Paul al II-lea, în prima sa enciclică Redemptor Hominis la numărul 20 ne-a spus despre Euharistie, ci citez: E una și în același timp, un sacrament-sacrificial, un sacrament al comuniunii și un sacrament-al-prezenței. Am dat într-o carte de o reflexie asupra acestor cuvinte ale papei asupra Euharistiei care sună cam așa:

Unu, Euharistia este un sacrament-sacrificial. Limbajul pe care îl auzim este unul un pic ciudat: sacrament-sacrificial. Ce dorește oare sfântul părinte să spună prin asta? El vrea să spună că jertfa sfintei Liturghii este, desigur, o jertfă fiindcă în cadrul sfintei Liturghii avem același preot și victimă, Isus Cristos care se oferă pe sine însuși pe cruce pentru mântuirea lumii. Este o jertfă, un sacrificiu, în care Cristos se oferă continuu pe sine însuși într-o manieră trupească Tatălui său ceresc.

Sfânta Liturghie este și ea un sacrament. Este un sacrament fiindcă, asemenea tuturor celorlalte sacramente, oferă harul sfințitor. Sfânta Liturghie este un izvor de har, este un canal al harului, iar asta înseamnă, de fapt, că e o cauză a harului.

Doi, Euharistia este un sacrament al comuniunii. Asta este o idee destul de comună, pe care, mulți dintre noi, o au despre Euharistie ca sacrament. Ce înțelegem prin comuniune, împărtășire ca un sacrament? Prin comuniune ca sacrament înțelegem că persoana care o primește se află în prietenie cu Dumnezeu și că are minimul de intenții bune, că el primește harul divin de pe urma primirii Euharistiei. El primește un har sfințitor crescut, harurile actuale, și harul sacramental al unei iubirii mai mari a lui Dumnezeu și al altora pentru fiecare sfânta Împărtășanie primită cu vrednicie.

Cu toți căpătăm o idee asupra importanței Euharistiei ca Sacrament al comuniunii ori de câte ori ne oprim pentru a reflecta asupra faptului că, fără primirea zilnică a preasfintei împărtășanii ar fi imposibil pentru unele comunități religioase, să supraviețuiască. Preasfânta Împărtășanie este sursa principală a puterii de care au nevoie pentru a trăi cu ceilalți, zi după zi, în răbdare și umilință și generozitate, cu alte cuvinte, într-o caritate asemenea lui Cristos.

Același lucru se aplică și familiilor. Nimic sub cer nu e mai necesar pentru soții creștini, ca ei să rămână fideli și iubitori unul față de altul și de a accepta copii pe care Dumnezeu îi va da, decât frecventa, ba chiar primirea zilnică a preasfintei Euharistii ca Sacrament al Comuniunii.

Trei, Euharistia este un Sacrament al prezenței. Mai avem doar o singură fază a Euharistiei pe care trebuie să o luăm în considerare, în limbajul sfântului Părinte, papa, Euharistia ca sacrament al prezenței. Ce dorea oare să spună sfântul părinte prin asta? El dorea să spună că Euharistia oferă harul nu doar prin sfânta Liturghie și prin sfânta Împărtășanie ci prin faptul că Cristos este prezent fizic în ceea ce noi numim de obicei preasfântul Sacrament. Credința ne spune că, e același Isus cel care e prezent în Euharistie, e același care a și umblat pe străzile Palestinei și a săvârșit miracole doar prin faptul că era prezent.

Tot la fel și acum, prezența fizică a lui Cristos în Euharistie, în care se află același Isus de atunci, este un sacrament fiindcă revarsă sau emană, sau radiază puterea divină asupra tuturor, pe nivele diferite însă cea mai mare abundență o revarsă asupra celor care răspund acestei prezențe Euharistice cu credință și chiar cu unele semne exterioare de pietate.

A treia interpretare a acestui text biblic e cea reală. Un exeget a spus la un moment dat că trebuie să ne imaginăm scena înmulțirii. Avem mulțimea. Era într-o după amiază târzie iar ei erau foarte înfometați. Chiar credem faptul că marea majoritate a oamenilor din mulțime s-au dus acolo absolut fără nimic la ei, fără provizii sau mâncare, deloc? Eu nu cred asta. Însăși cultura lor era cea care îi învăța și obliga să aibă mereu provizii asupra lor. Revenim, era seara târziu iar lor le era foame. Nimănui nu-i plăcea să împărtășească ceea ce aveau cu ceilalți fiindcă erau egoiști. Le era frică să împărtășească fiindcă dacă făceau asta, atunci nu le mai rămânea nimic lor. Însă Isus a luat inițiativa. A început să împărtășească cu o binecuvântare, o invitație și un zâmbet. În consecință, cu toți au început să își deschidă propriile provizii, să împărtășească, și fără să își dea seama, iată că a fost destulă mâncare pentru toți, ba chiar a și rămas doisprezece coșuri.

Dacă asta e ceea ce s-a întâmplat, atunci putem spune că acesta nu a fost un miracol al înmulțirii pâinilor și a peștilor, ci a fost un miracol al schimbării oamenilor, din persoane egoiste în persoane generoase, atinse de Cristos. A fost miracolul nașterii iubirii în inimile ranchiunoase ale acestor tipuri de oameni.

Istoria hrănirii miraculoase a celor cinci mii de oameni ne vorbește astăzi fiindcă mulți dintre noi sunt asemenea discipolilor lui Isus. Discipoli au fost atât de preocupați de hrănirea mulțimii încât ei s-au rugat lui Isus pentru a-i lăsa să plece ca să își găsească singuri de mâncare. Însă Isus le-a spus, Dați-le voi să mănânce! (v.16). Asemenea discipolilor, și noi realizăm adeseori că iubirea, grija și compasiunea noastră sunt adesea limitate la rugăciune și la dorințe de bine. Nu e de mirare că avem atât de multe felicitări de urări de bine pe piață. Dorim binele oamenilor însă nu avem nici o intenție în a lua acțiune pozitivă în a-i ajuta în situația lor. Dumnezeu poate satisface toată foamea noastră însă Dumnezeu ne așteaptă pe noi, cei care credem în el, să renunțăm la ceea ce avem în favoarea celor din jur.

Sfânta Liturghie nu se încheie niciodată și e un sfârșit mereu deschis. La ritualul încheierii, preotul spune, Liturghia s-a sfârșit mergeți în pace. Cu alte cuvinte, când mergem acasă avem cu noi mesajul lui Isus și trupul său pe care va trebui să le împărtășim unii cu alți. Amin