Duminica a 15-a de peste an (C)

Dt 30,10-14
Col 1,15-20
Lc 10,25-37

În cartea intitulată Sursa celui care vorbește scrisă de Glen Van Ekcren, am găsit o povestioară foarte interesantă ce s-a petrecut în timpul vestitului război din Vietnam. Un soldat și-a sunat într-o bună zi mama la telefon: Bună, mamă! A spus soldatul. M-am întors în țară fiindcă m-au eliberat de datoriile mele față de armată și războiul din Vietnam mult mai devreme. E minunat fiul meu, a răspuns plină de bucurie mama lui: Când vei veni acasă?

Tânărul i-a spus mamei: Asta depinde. Vezi tu, aș dori să aduc cu mine acasă un prieten de-al meu. Desigur, adu-l acasă pentru câteva zile, a răspuns ea. Însă fiul i-a explicat: Mamă, trebuie să știi ceva despre acest prieten al meu. Ambele lui picioare sunt amputate, un braț e dus, fața lui e desfigurată iar una din urechi îi lipsește. Nu mai arată atât de bine, însă are nevoie urgent de o casă. Mama plină de uimire i-a spus: Acasă? De ce nu îl aduci doar pentru câteva zile?

Nu înțelege, i-a spus tânărul mai insistent, Eu vreau să îl aduc acasă ca să locuiască cu noi permanent.

Cred, că ceri cam mult fiul meu, i-a spus mama protestând. Îmi pare rău despre condiția lui însă ce ar crede prieteni noștri? Tatăl tău nu ar fi de acord. Aș fi rușinată de prietenul tău…și.. Telefonul s-a întrerupt brusc.

Un pic mai târziu în acea noapte, părinți s-au întors de la petrecerea lor și au găsit un mesaj urgent în care li se spunea să sune de urgență la poliție. Mama a și luat telefonul în mână și a sunat la poliție, care i-au spus: Am găsit tocmai acum un tânăr cu ambele picioare și cu un braț lipsă. Fața lui e foarte desfigurată iar un ochi și o ureche lipsesc. S-a împușcat în cap. Conform identificării pe care am făcut-o am constatat că este chiar fiul vostru.

Putem spune că dacă copilul ar fi spus cu sinceritate părinților săi că prietenul despre care vorbea e nimeni altul decât el însuși, cel mai probabil că părinți ar fi fost de acord să îl primească pentru a trăi în casa lor. Însă nu a fost. Această poveste ne mai vorbește și despre slăbiciunile umane a discriminării și selecției pe care o facem cu iubirea noastră. Noi iubim și acceptăm oameni atâta timp cât ei se conformează cu căile noastre și nu ne dezamăgesc.

Parabola Bunului Samaritean este unul din pasajele din Biblie care este cel mai familiar și cunoscut tuturor. Preoți, învățători, până și părinți noștri poate că s-au folosit de această parabolă tocmai pentru a ne învăța valoarea compasiunii, iubirii și a milostivirii față de cei din jur.

Parabola a început în momentul în care un om al legii l-a întrebat pe Isus, Cine e aproapele meu? (v.29) iar Isus i-a răspuns prin a-i relata această frumoasă istorioară a unui om care a căzut și a fost atacat de către hoți pe drumul care ducea la Ierihon. Drumul de la Ierihon la Ierusalim era un drum foarte notoriu. Era un drum foarte îngust, cu defilee muntoase și stâncoase cu cotituri bruște ceea ce îl făcea un loc perfect pentru ca hoți să iasă la vânat.

Primi doi oameni, levitul și preotul, au trecut pe drum însă au mers departe pe partea cealaltă a drumului când l-au văzut pe acest bărbat pe jumătate mort. Al treilea bărbat s-a întâmplat să fie chiar un samaritean. Evrei și samariteni erau dușmani vechi și aprigi, și totuși am văzut că tocmai un samaritean s-a oprit, l-a cărat și l-a dus la un han pentru îngrijirile necesare.

Fără nici un dubiu e faptul că în mintea lui Isus, samariteanul s-a dovedit a fi adevăratul aproape, Cel care a avut milă de el (v.37).

În continuare vă invit să privim puțin spre acești trei călători din istorioară, cei doi care ar fi trebuit să ajute acel om și spre cel care a ajutat cu adevărat persoana jefuită din parabolă:

Primul dintre ei era un preot. Când l-a văzut a prins viteză. Cu siguranță și-a amintit de faptul că dacă avea să atingă un om mort atunci devenea impur timp de 7 zile conform legii date de Dumnezeu prin Moise (Num 19,11). Nu avea de unde să fie sigur dacă chiar era mort sau nu dar s-a temut că omul ar putea fi mort, iar dacă îl atingea  și-ar fi pierdut rândul de a sluji la templu așa că a refuzat să se riște. A pus cerințele ceremoniale mai presus de compasiune și milostivire. Templul și liturgia sa a însemnat mai multe pentru el decât durerea acelui bărbat.

Al doilea a fost un levit. Din câte se pare el s-ar fi apropiat puțin de acest bărbat înainte să treacă mai departe. Bandiți din acea vreme obișnuiau să se folosească de astfel de momeli. Unul dintre ei juca rolul unei persoane rănite iar atunci când un călător se oprea pentru a-l ajuta ceilalți săreau pe el și îl copleșeau și jefuiau. Levitul a fost acel tip de bărbat al cărui motto în viață este Siguranța pe primul loc. El a ales să nu își asume nici un risc prin ajutorul dat acelui bărbat.

Iar al treilea călător a fost tocmai acest samaritean. El era un dușman al poporului evreu. O persoană care era descrisă de evrei ca fiind cel care încalcă legile ceremoniale iar de cele mai multe ori ca fiind un eretic. Însă acesta a fost cel care l-a ajutat pe acest bărbat care cu siguranță era un evreu. El a fost cel care a dat dovadă de compasiune și milostivire față de bărbatul jefuit.

Întrebarea cu care doresc să continui este: Cu cine ne identificăm noi? Noi trăim într-o societate a vitezei. Avem posibilitatea de a trimite mesaje într-o singură secundă; putem vorbi cu o persoană chiar dacă aceasta se află la mii de kilometri depărtare și multe altele. Mulți dintre noi sunt atât de obișnuiți cu acest stil de viață încât ajungem să pierdem din vedere atât de multe lucruri care necesită și merită atenția noastră precum și grija pe care trebuie să o avem ca și ființe umane, ca membri au unei comunității religioase și ca oameni ai acestei țării.

Nu mai avem timp să vorbim cu familia noastră, nu mai avem timp să vizităm pe cineva care e bolnav sau care se află în închisoare. Nu mai avem nici măcar timpul necesar pentru a scrie o scurtă scrisoare, doar un sms, sau chiar un singur minut pentru a suna și a spune Bună! Unei persoane care are nevoie de un cuvânt bun, de un zâmbet și o clipă de fericire. Dar mai presus de toate, am încetat să ne mai rugăm în particular sau să mergem la biserică fiindcă nu mai avem timp.

În încheiere vă invit să ne oprim pentru un moment și să reflectăm câteva clipe. Să facem ca inimile noastre să nu mai fie atât de egoiste și snoabe pentru a le putea lăsa să se umple cu compasiune, iubire, milostivire și bunătate față de ceilalți. Vă invit să învățăm să spune mereu și continuu: Te pot ajuta? Amin