Duminica a 2-a a Paștelui (C)

Fap 5,12-16
Ap 1,9-11.12-13.17-19
In 20,19-31

Să vezi înseamnă să crezi, sună o zicală pe care tot am auzit-o. Această atitudine, de M-ai întâi arată-mi, poate fi o expresie destul de dură, fiindcă implică o încăpățânare practică, o lipsă de încredere față de cealaltă persoană.

Se aseamănă cu procesul unui infractor la tribunal. Înainte ca un acuzat să fie condamnat, el ori ea, trebuie mai întâi să dovedească că este vinovat, dovezi clare și incontestabile. Faptele și dovezile sunt prezentate de către procuror, dovezi și fapte care într-un final vor duce la condamnarea sa.

Cine spune că nu am credință? Am credință, însă… ei bine, dacă există un cuvânt, dar la finalul afirmației noastre, în acest caz, tocmai acel cuvânt dovedește lipsa noastră de credință și încredere. Voi sluji biserica, doresc să devin catehet, un cooperator laic însă mai întâi lasă-mă să fac asta. Această ultimă parte arată tocmai lipsa noastră de credință și încredere în Dumnezeu.

Blaise Pascal, un mare filosof francez, a prezentat, la un moment dat, un argument ce trebuia să încurajeze oameni să creadă în Dumnezeu. Acesta l-a numit ca Argumentul Wager. Dacă eu cred în Dumnezeu dar acolo sus nu există Dumnezeu, atunci nu am nimic de pierdut. Însă dacă nu cred în Dumnezeu dar acolo sus el chiar există, atunci pierd totul.

Pascal a fost cel care a scos teoria matematică a probabilității. Indiferent care o fi aceea, ceea ce e important e faptul că credința noastră nu poate fi egalată cu probabilitatea. Probabilitatea, cred eu, este un tip de propunere ce urmează să fie dovedită mai târziu, în momentul în care o vom experimenta pe propria piele.

Credința însă este diferită. De exemplu, dacă mama mea îmi spune că ea mă iubește, atunci chiar o cred. Nu pun la îndoială afirmația ei. Acest fapt ține de certitudine. Sunt sigur fiindcă și eu o iubesc iar ea mă iubește.

Cea de-a doua Duminică din timpul Pascal mai este numită și ziua lui Toma necredinciosul, sau Duminica Tomei. Textul evangheliei pe care tocmai l-am auzit ne-a vorbit despre Toma care s-a îndoit de faptul că Domnul înviase cu adevărat din morți. El și-a manifestat lipsa de încredere. Și datorită acestui dubiu, termenul de Toma necredinciosul a devenit o expresie ce e destinată, a descrie și eticheta pe toți cei care se îndoiesc ori sunt sceptici ori chiar pesimiști. Însă uneori e bine să te îndoiești fiindcă, după cum sună și acea vorbă, Dubiul este cheia cunoașterii. Cei care pun sub semnul întrebării ceva fără să ezite, învață mult mai multe.

Cu toți avem de învățat de la Toma, de la îndoiala lui. Faptul că el, cel puțin a fost sincer cu faptul că nu înțelesese ceea ce se petrecea. El era sincer cu faptul că nu ia de bună tot ce circulă. Spre diferență de noi care cunoaștem, știm și tot nu recunoaștem.

Isus, în textul evangheliei de astăzi, face referință la prieteni săi care nu erau prezenți, prin a spune că Fericiți sunt cei care nu au văzut dar au crezut! (v.29). Cu alte cuvinte, cei care au credință în el, asemenea nouă, sunt cu adevărat fericiți.

După ce am căutat prin anumite cărți semnificația cuvântului credință, am găsit la un moment dat o definiție foarte interesantă, definiție care sună cam așa, o încredere completă în ceva ori cineva. De exemplu, prin a permite unei persoane necunoscute, care e pilot, să ne ducă în zbor, pe o distanță de mii de kilometri, deasupra munților și mării, într-un avion, fără să punem la îndoială educația de care a avut parte ori capacitatea ori credibilitatea lui, asta e ceea ce înseamnă credința, să ai credință.

Conciliul Vatican I, avea o definiție destul de complicată a cuvântului credință, care spunea că este virtutea supranaturală prin care noi credem, nu datorită unui adevăr intrinsec al lucrurilor, ci datorită autorității lui Dumnezeu care ne spune că e adevărat.

Conciliul din Trento spunea că credința este absolut necesară pentru mântuire. Fără credință, nu avem cum să îl lăudăm pe Dumnezeu.

Un alt conciliu spunea că credința este răspunsul nostru pozitiv la această chemare a lui Isus. Este o acceptare personală a persoanei lui Cristos ca Domn și Mântuitor….este un dar de la Dumnezeu. Nimeni nu poate veni la Isus decât dacă Tatăl îl atrage….trebuie să fie o credință formată și comunitară….o credință misionară și matură…o credință înculturată…

Însă, sfântul apostol Paul a dat una dintre cele mai bune definiții asupra credinței în scrisoarea sa către Romani, unde spunea că credința e atunci când nu avem nici o dovadă însă tot credem. De exemplu, din 100 de întrebări la un chestionar, am reușit să fac corect abia 52, însă tot cred că am să trec acel test, acel chestionar, iar asta e credința. Uneori e puțin nebună însă e credința. Un alt exemplu, Max Alvarado, stătea la un moment dat în fața unei oglinzi, când a spus că ce persoană frumoasă. Asta e tot credință fiindcă există o mică dovadă, în oglindă, ce susține afirmația sa.

Această credință trebuie să aducă rod. Sfântul apostol Paul, în scrisoarea sa către Galateni spunea că Singurul lucru care contează este credința care lucrează prin iubire. Sfântul apostol Iacob, în scrisoarea sa a spus că Credința fără fapte este moartă. Astfel, va trebui mereu să ținem minte faptul că credința înseamnă mereu a crede într-o persoană și nu într-un lucru. Iar asta fiindcă persoana e cea care face ca o credință să conteze și nu un lucru. Credința și faptele trebuie să meargă împreună.

Am citi zilele acestea o poveste într-o carte de omilii, care vorbea despre un vas ce călătoarea pe ocean, pe linia New York-Spania. La un moment dat a avut loc o tragedie. Vasul a lovit un imens iceberg care i-a provocat o gaură mare, gaură ce a făcut ca vasul să prindă repede apă în partea de jos a lui.

Pentru ca pasageri să fie salvați, au fost lansate la apă, bărcile de salvare, iar fiecare bacă era capabilă să ducă doar 20 de pasageri. Dacă barca de salvare ducea cu un om în plus atunci ea se scufunda.

Din păcate, într-una din acele bărci de salvare erau 23 de pasageri, cu trei mai mult decât limita maximă. Acum, dacă trei din acei pasageri nu se ofereau să se arunce în apă, atunci toți cei 23 de pasageri aveau să se înece și să moară.

După un scurt moment de suspans, un american mai bătrân a ridicat mâna și a strigat, Trăiască America! După care a sărit în apă și a fost mâncat de rechini.

După alte câteva momente, un spaniol s-a ridicat, și-a ridicat brațul drept și a strigat cu mândrie, Trăiască Spania! După care a sărit în apă, iar rechini iar s-au ospătat și din el.

După alte câteva momente, s-a ridicat și un român. Care a mărturisit cu mândrie că e un creștin catolic ce provine dintr-o țară din estul Europei. Și el, și-a ridicat mâna după care a strigat, Trăiască România. Și la împins în apă pe ungur.

Limbajul umilinței este unul ieftin. Testul credinței nu sunt cuvintele ci faptele. Fără credință, nu avem cum să-l iubim, nici pe Dumnezeu și nici pe cei din jurul nostru. Fără iubire, viața nu merită trăită. Amin.