Sâmbătă din săptămâna a 16-a de peste an – 1

Mt 13,24-30

Parabola neghinei

În anul 1993 a avut loc un sondaj printre creștini catolici în Statele Unite ale Americii. Rezultatul acestui sondaj de opinie a fost acela că 88% dintre cei întrebați cred că dacă oameni ar fi în general mai buni, sau dacă ar face destule lucruri bune în viața lor, atunci ar câștiga și dobândi cu toți un loc în ceruri.

Textul evangheliei de astăzi ne-a vorbit despre una dintre cele mai cunoscute parabole, cea a neghinei și a grâului. Neghina, baasa în iudaică și zizania în grecește, în acele timpuri din Biblie, era o planta care nu se putea cultiva fiindcă avea tendința de a crește mult peste plantele dorite, sufocându-le în același timp. În cartea lui Iob, neghina este descrisă ca fiind dezgustătoare sau chiar sufocantă (31,40). Acestea sunt și erau plante toxice care, în faza inițială de creștere, se aseamănă foarte mult cu planta ei rudă, grâul motiv pentru care era și extrem de greu de distins, care e una și care e cealaltă. Iar răspunsul pe care îl oferă stăpânul, îl cunoaștem cu toți că dacă încerci să smulgi neghina, odată cu ea riști să smulgi și grâul.

În Vechiul Testament, prin neghină se face referință la nedreptate, la lipsa dreptății după cum putem observa și în cartea profetului Osea. Însă în Noul testament, prin neghină se face referință la copii răi care locuiesc în lume împreună cu copii lui Dumnezeu. Această parabolă mai face referință și la inimile noastre care sunt pline atât de neghină cât și de grâu. Inimile noastre sunt locul în care se duce lupta dintre bine și rău, război care se termină abia cu ultima noastră suflare. Această separare dintre bine și rău va avea loc abia la judecata noastră finală.

Astfel vă invit să reflectăm împreună asupra a două lucruri ce reies din pasajul evangheliei de astăzi. Primul e despre coabitarea binelui și a tendințelor rele din fiecare dintre noi. Grâul și neghina se referă, nu doar la coexistarea binelui și a răului din om, ci mai ales la existența atât a binelui cât și a acelor tendințe rele din fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi are în el atât bine cât și rău. De aceea, va trebui mereu să nu îi judecăm pe ceilalți prin ai pune într-o cutie și prin ai eticheta ca fiind buni sau răi. Mereu să încercăm să recunoaștem binele din ceilalți și să fim răbdători prin a încerca mereu să distrugem răul din noi. Prin recunoașterea faptului că în inimile noastre există un amestec de rău și bine și prin a ne admite asta, noi vom putea deveni mai puțini critici și cu mai multă compasiune față de greșelile celui de lângă noi. Și în plus cu cât va fi mai puternic grâul și cu cât mai des va fi cu atât mai puțin spațiu va rămâne pentru plantarea păcatului. Culegeam ceea ce semănăm.

Al doilea e despre răbdarea noastră din relațiile cu acei oameni nu chiar atât de buni. Această parabolă ne învață să fim răbdători cu noi. Servitorii i-au spus: «Vrei să mergem ca să o smulgem?» ²⁹ Dar el le-a zis: «Nu (v.28). Servitori s-au grăbit însă stăpânul nu. Răbdarea lui Dumnezeu ne învață cum trebuie să păzim cuvântul pe care el l-a plantat în inimile noastre și cum să fim atenți la forța distructivă a păcatului și a răului care are puterea de a distruge totul. Cuvântul lui Dumnezeu ne aduce viața.

Răbdarea lui Dumnezeu mai poate fi descrisă și într-o manieră diferită prin a spune că cei mai mari misionari din istorie s-au dedicat răspândirii seminței cuvântului lui Dumnezeu și au fost nevoiți să aștepte perioade lungi de timp până au apucat să vadă roadele muncii lor. William Carey, de exemplu, a muncit 7 ani înainte ca primul convertit hindus să fie adus la Cristos în Burma. Adoniram Judson a muncit și el 7 ani înainte ca predica sa plină de credință să fie răsplătită. În vestul Africii, a durat 14 ani de zile ca primul convertit să fie primit în biserică. În Noua Zeelandă, a durat 9 ani, iar in Tahiti, a durat 16 ani până la începerea primei recolte de suflete.

Alexander Solzhenitsyn într-una din reflexiile sale intitulate Arhipelagul Gulag spunea că: treptat am ajuns să realizez că linia ce separă binele de rău nu trece între state sau între clase sau între partidele politice ci drept prin inima umană, până și în inimile care sunt copleșite de rău, o fărâmă de bine tot există. Până și în cea mai bună inimă, tot va rămâne un colțișor mic de rău. Amin.