1In 1,1-4;
Ps 96;
In 20,1a.2-8
În aceste trei zile ale Crăciunului, celebrăm, întreaga lucrare de mântuire înfăptuită de Cristos. Astfel, alaltăieri, am avut în faţa ochilor naşterea Cuvântului lui Dumnezeu; ieri, cu sărbătoarea sfântului Ştefan, care moare rugându-se sub ploaia de pietre pentru ucigaşii săi, am avut în faţa ochilor crucea şi moartea lui Cristos. Astăzi, evanghelistul Ioan, singurul apostol dintre cei doisprezece care nu a fost martirizat, a dat mărturie despre Cristos prin slujirea cuvântului.
Conform informațiilor pe care le avem din Noul Testament, Ioan, împreună cu Iacob cel Mare, era fiul lui Zebedeu, un pescar de la Genezaret, şi al Salomeii, una dintre femeile care l-au urmat şi slujit pe Isus în timpul vieții sale publice.
Prima întâlnire cu Maestrul l-a mişcat aşa de profund, încât şi-a amintit până şi ora: era pe la patru după-amiază. Împreună cu Andrei, fratele lui Petru, el se dusese la râul Iordan să-l asculte pe Ioan Botezătorul, şi când acesta l-a prezentat pe Isus care trecea, spunând: „Iată mielul lui Dumnezeu…”, l-au urmat pe Nazarinean şi au rămas cu el toată după-amiaza. Din acel moment, Ioan, care era foarte tânăr dar însetat de divin, şi-a găsit calea.
Când, după un anumit timp, Isus l-a chemat în mod expres să-l urmeze împreună cu fratele său, Iacob, cu Petru şi Andrei, i-a părăsit pe părinți şi munca sa şi l-a urmat. Tatăl şi mama nu s-au opus, fascinați şi ei de figura lui Cristos şi crezând că fiul lor va ocupa un loc important în împărăția mesianică ce părea iminentă. Mama sa, într-o zi, i-a cerut în mod expres aceasta, trezind resentimentele celorlalți apostoli, dar răspunsul lui Isus şi evenimentele pătimirii au pus lucrurile la locul lor. Împărăția mesianică, de fapt, era foarte diferită de ceea ce visau mulți dintre contemporani: depășea orice imaginație a lor şi nu se putea înfăptui decât prin cruce.
Ioan, în timpul vieții publice a Învățătorului, a făcut parte din acel grup privilegiat al apostolilor care au fost prezenți la învierea fiicei lui Iair, l-au contemplat pe Isus transfigurat pe munte şi i-au stat alături în momentele agoniei din Ghetsemani. Chiar dacă şi el a fugit, poate, în momentul arestării Maestrului, mai apoi a revenit pe urmele sale, împreună cu Petru şi, singurul dintre apostoli, l-a urmat până sub cruce. Aici i-a fost încredințată Maria ca mamă, iar el i-a fost încredințat ca fiu.
În evanghelia de astăzi, Ioan ne relatează o scenă, de Paști, în care el și Petru s-au dus la 
mormânt și l-au găsit gol. Când Ioan a văzut mormântul gol, el a crezut. A crezut că Isus a înviat din morți. Ioan nu a intrat în peștera din Bethleem ci într-un mormânt gol. Nu a văzut scutecele pruncului Isus ci pânzele goale de înmormântare ale lui Isus. Însă în ziua de paște el a venit pentru ca noi să credem în semnificația ieslei și a crucii – în puterea Crăciunului și a pătimirii lui Cristos.
Aparițiile lui Isus înviat, s-au succedat şi în cea de la lacul din Galileea unde a fost primul care l-a recunoscut pe Isus şi a strigat către ceilalți: „E Domnul!” Când Biserica a făcut primii paşi şi autoritățile de la Ierusalim au căutat să împiedice răspândirea noii doctrine, primii care au fost arestați au fost Petru şi Ioan, care nu s-au lăsat intimidați, convinși că trebuie să asculte mai întâi de Dumnezeu şi apoi de oameni. Era alături de Petru, când acesta a vindecat un olog la poarta templului, şi împreună cu el a mers în Samaria pentru a-i întări în credință pe primii convertiți. Paul, amintind galatenilor despre călătoria sa la Ierusalim, îl numea pe Ioan „una dintre coloanele Bisericii”.
Când apostolii s-au răspândit în lume, Ioan, conform tradiției, s-a dus la Efes împreună cu Maria, unde a scris cea de-a patra evanghelie şi cele trei scrisori, unde a şi murit, la sfârșitul veacului I. Acest fapt ne este confirmat și de mărturia Sfântului Irineu care scria pe la anul 175 că: „Ioan, discipolul Domnului, acelaşi care s-a odihnit la pieptul său, a publicat şi el evanghelia, pe când stătea la Efes”.
În prima lectura a acestei zile, găsim frumoasa mărturie a lui Ioan despre cuvântul vieții pe care l-au auzit, pe care l-au văzut cu proprii lor ochi, pe l-au privit și atins. Ioan accentuează realitatea istorică a Cuvântului Vieții care s-a întrupat în Isus Cristos. Cuvântul Vieții a devenit vizibil, pentru ca noi să putem fi aduși la comuniunea cu Dumnezeul Tatăl și cu fiul său Isus Cristos. Însăși acțiunea de a da mărturie despre Cuvântul Vieții prin scriere este pentru Sfântul Ioan un motiv de bucurie.
Cuvântul Vieții auzit si proclamat de Ioan continuă să fie experimentat și arătat de discipoli creștini chiar și aici și acum. Cardinalul vietnamez Francis Xavier spune că nu ajunge să accepți și să trăiești Cuvântul. Trebuie deasemenea să îl și împărtășești (…)
Catolici din închisoarea Phu Khan au reușit să introducă în secret o copie a Noului Testament. Au separat cartea în mici părți și le-au distribuit printre catolici care au și început să învețe pasajele cu inima. Din moment ce celulele aveau podeaua din nisip, când auzeau pași unui gardian apropiindu-se, ascundeau Cuvântul lui Dumnezeu în nisip.
În întunericul nopții, prizonierii recitau pe rând părți din Noul Testament, pe care fiecare o memorizeze. Era o experiență foarte mișcătoare și impresionantă să asculți cuvântul lui Dumnezeu proclamat în tăcerea și întunericul închisorii… a fi în prezența lui Isus, evanghelia vie rostită de prizonieri cu toată puterea sufletului lor; să auzi rugăciunile sacerdotale și Patima Domnului…
Și ceilalți prizonieri, necreștini ascultau cu respect și admirație ceea ce ei numea Cuvântul Sacru. Mulți au mărturisit că au simțit Cuvântul lui Dumnezeu ca duh și viața.
Iubiți credincioși, când am pus mâna ultima oară pe Sfânta Scriptura? Ne rezumăm doar la ascultarea ei la liturghie, la biserică în loc să fie ghidul nostru în viață. Preferăm să ne conducem viața noi înșine în loc să lăsăm Cuvântul Vieții, Cuvântul lui Dumnezeu să ne conducă, să ne aline în momentele de încercare, să ne de-a curaj când suntem în necazuri, să ne de-a un sfat când ne aflăm în dubiu.
Sfântul Ioan azi ne îndeamnă să-l contemplăm şi noi pe Cristos asemenea lui. Dar nu aşa cum contemplăm o imagine din natură, aşa cum sunt copacii acestor munţi, sau cum contemplăm o expoziţie de tablouri sau nişte obiecte într-o vitrină, ci pe Cristos ca pe o fiinţă vie. Pe el, Cel Viu, îl contemplăm în orice om care se află în suferinţă, pe el noi îl ascultăm ori de câte ori ni se citește la sfânta Liturghie din Sfintele Scripturi, pe el, asemenea sfântului Ioan, noi îl pipăim, îl atingem ori de câte ori îl primim în sfânta Împărtășanie. Amin
