Ez 37,12-14;
Rom 8,8-11;
In 11,1-45
Am citit într-o carte că există multe tipuri de frici, sute ba chiar milioane. Frica de a vorbi în public este cea mai mare dintre ele. Știți care este a doua? Moartea este a doua mare frică printre oameni. Ce e interesant e faptul că oameni se tem foarte mult de moarte, însă nimeni nu pare sa facă vreo ceva pentru a-și schimba viețile.
În evanghelia din această duminică a v-a din Postul Mare, Isus merge dus la casa prietenilor săi apropriați, Marta, Maria și Lazăr. Pe drum, Isus știa deja că Lazăr se îmbolnăvise. Când a ajuns, el era deja mort de patru zile. Isus a plâns când le-a văzut pe Marta și Maria plângând ceea ce ne arată că Isus este om, el nu este doar Dumnezeu. Cu toți tindem să uităm că lui Isus i se făcuse foame în deșert. Tindem să uităm că lui Isus i sa făcut sete pe cruce. Tindem să uităm că Isus a obosit pe drumul spre Samaria. Tindem să uităm că Isus fusese în agonie în grădina Ghetsimani. Dar în special, Isus a plâns când Marta i-a spus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! (v.21) Acest răspuns al Martei ne arată lipsa ei de încredere în Domnul.
Conform tuturor materialelor pe care le-am citi și reflectat cu referire al acest pasaj al evangheliei, dintre toate miracolele pe care le-a făcut Isus, învierea lui Lazăr pare a fi cea mai uimitoare pentru oameni timpului său. În mod tradițional, evrei credeau că sufletul unei persoane decedate rămâne în corp timp de trei zile. După trei zile sufletul se separa de corp pentru a nu se mai întoarce niciodată după care acesta începea să putrezească. Învierea lui Isus din morți după trei zile are legătură și cu această credință. Când Marta obiectează cu privire la deschiderea mormântului, spunând: Doamne, miroase de acum, căci e mort de patru zile (v.39) exprimă doar opinia sau credința comună.
Însă, de ce e moartea așa de înfricoșătoare? De fapt, moartea e calea spre viața veșnică. Pentru că, de fiecare dată, aceasta ne intră în minte, a spus un pare predicator celebru, credem că toate lucrurile frumoase din viața noastră se vor sfârși. De exemplu, noi vom fi despărțiți de cei pe care îi iubim iar ei ne vor uita complet după moarte. Planuri, ambiții și visuri care nu se vor împlini. Ne este frică fiindcă nu știm ce se va întâmpla cu noi în viața viitoare. Nici unul dintre cei care s-au dus acolo nu s-au mai întors să ne arate imaginea raiului sau a iadului. Nimeni nu dorește să acceptă că noi vom muri. Vrem să trăim veșnic. Da, putem trăi pentru totdeauna, însă nu în lumea aceasta ci în cealaltă.
Într-un ziar am găsit un articol în care, un preot verbit, împărtășea o experiență a doi doctori psihiatri care au publicat o carte Viața după Viață, în care au confirmat experiențe ale pacienților care erau aproape de moarte sau în moarte clinică. Pacienți povesteau cum ieșeau sau se separau de corp, cum comunicau cu persoanele iubite decedate deja, sau cum cădeau printr-un tunel întunecat spre o lumină strălucitoare. Însă asupra unui lucru au căzut cu toți și anume că nici unul nu mai dorea să revină la viață, nu din cauză că aveau dușmani sau datorii acasă, ci fiindcă preferau pacea și fericirea pe care o experimentase în viața viitoare. Deși sunt variații în aceste mărturii, răspunsurile sunt mereu similare.
Aceste preot verbit a continuat că intensele investigații științifice ale acestor doctori le-au dobândit renume internațional pentru descoperirea lor neobișnuită. Pentru biserică, o astfel de descoperire este aproape binevenită din moment ce ele confirmă, și nu înlocuiesc, o convingere religioasă. Iar pentru noi creștini, o dovadă științifică nu e atât de necesară dacă credem în învățăturile lui Cristos și a Bisericii. Viața după moarte și nemurirea sunt pietre fundamentale ale credinței creștine.
Însă această poveste a învierii lui Lazăr nu doar că indică spre învierea lui Isus, că Isus înviase din morți în cea dea treia zi. Acest mesaj pe care Isus ni l-a dat nouă este acesta că noi trebuie să învățăm să cooperăm cu Dumnezeu. Cum putem coopera cu Dumnezeu pentru a putea experimenta puterea învierii în viețile noastre și în lumea noastră? Ei bine, cu toți știți răspunsul deja: credința. Însă nu aceasta e ideea pe care evanghelistul Ioan o evidențiază în această poveste, de fapt nu e nimeni în poveste, nici măcar Marta sau Maria, care credea că Isus îl putea aduce înapoi la viață pe Lazăr după patru zile de la moarte. Nimeni nu se aștepta ca Isus să o facă. Mai degrabă, accentul în poveste este asupra modului în care noi cooperăm cu un Dumnezeu care săvârșește miracole asupra ascultării și a realizării voinței lui Dumnezeu.
Acestui tip de mesaj al cooperări umane cu Dumnezeu, Isus emite trei porunci, după cum spunea un preot, pe care cu toți sunt nevoiți să le facem mai târziu. Prima poruncă este: Ridicați piatra… Au ridicat deci piatra (vv.30-41) au înțeles oare oameni de ce trebuie să facă această muncă grea de înlăturare a pietrei de mormânt pentru a expune trupul intrat deja în putrefacție? Cu siguranță că se întrebau. Însă credința lor în Isus ce se manifesta nu printr-o înțelegere intelectuală cu Isus ci printr-o înțelegere practică cu El, prin ascultare. De ce nu a poruncit Isus pietrei să se dea la o parte de una singură, fără a-i mai deranja pe oameni? Răspunsul nu îl prea știm. Tot ce știm este că puterea divină pare întotdeauna să fie activată de cooperarea umană și sufocată de ne-cooperare. C.S. Lewis s spus: Dumnezeu pare că nu face nimic de unul singur dacă poate delega una din creaturile sale. Dumnezeu nu va face printr-un miracol ceea ce noi putem face prin ascultare. Cu alte cuvinte, întrebarea la care trebuie să reflectăm este: ce pot face eu pentru Dumnezeu? La nivelul relaționării numim aceasta relație interpersonală. Relația interpersonală se referă la modul în care ne raportăm unul la altul, cu străinii sau cu familia noastră și cu Dumnezeu prezent în fiecare dintre noi. Aceasta implică o angajare absolută față de demnitatea fiecărei persoane umane.
A doua poruncă este direcția pe care i-o oferă Isus persoanei decedate: Lazăr, vino afară… A ieșit mortul… (vv.43-44). Nu cunoaștem detaliile a ceea ce s-a petrecut în mormânt. Tot ce știm este că cuvântul-poruncă al lui Isus este urmat imediat de ascultare. Lazăr își bâjbâie drumul de ieșire din întunericul mormântului chiar și cu mâinile și picioarele înfășurate în bandaje și cu fața lui toată învelită. Până și un om care putrezește în mormânt poate face ceva pentru a se ajuta. Așa că noi trebuie să ne ajutăm propria persoană. Întrebarea pentru noi la care să reflectăm este: cum pot să să-mi ajut propria persoană? La nivelul relaționării numim aceasta relație intra-personală. Relația intra-personală se concentrează asupra modului în care fiecare se raportează la el sau ea însăși și la Dumnezeu din interiorul ei sau al lui, implică o înrădăcinare primordială în Tatăl ca și centru absolut al vieții fiecăruia.
Cea dea treia poruncă a lui Isus este adresată din nou oamenilor: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă (v.44) chiar dacă Lazăr a putut ieși de unul singur din mormânt, nu era nici o posibilitate prin care să se poată dezlega singur. Avea nevoie ca comunitatea să o facă pentru el. Prin dezlegarea lui Lazăr și eliberarea lui de bandajele morții comunitatea îl acceptă din nou pe Lazăr ca unul de al lor. Întrebarea la care să reflectăm noi este: cum ne poate ajuta comunitatea creștină? La nivelul relaționării numim aceasta ca relație meta-personală. Relația meta-personal este legată de modul în care de raportăm la structurile și instituțiile societății și lui Dumnezeu prin ele. Aceasta implică o dedicare completă față de misiunea încredințată nouă de Tatăl.
Suntem gata să cooperăm cu Isus pentru miracol? Suntem gata să înlăturăm piatra ce stă între noi și lumina feței lui Cristos? Suntem gata să facem primul pas pentru a ieși afara din locul de moarte? Suntem gata să ne iertăm unul pe altul și să îi lăsăm să meargă liberi? Acestea sunt diferite moduri prin care cooperăm cu Dumnezeu pentru miracolul de aducere, reînnoire și de reînsuflețire a noastră ca persoane, ca o biserică și ca o națiune. Amin
