Mt 12, 38-42
Cererea unui semn
În primi ani ai creștinismului Telemachus, un eremit din deșert, pe care uni îl numeau omul lui Dumnezeu, fusese nevoit să meargă la Roma. Roma pe atunci era în mare parte creștină, însă încă existau brutalele jocuri de gladiatori. În cadrul acestor jocuri, bărbații luptau între ei în timp ce mulțimea striga cu ardoare după sânge. Telemachus a reușit și el să intre la aceste jocuri, care erau însoțite de o mulțime de peste 80 000 de oameni. Când văzuse ce se petrece, Telemachus rămăsese îngrozit. Oare acești bărbați care se mutilau între ei, nu erau și ei copii ai lui Dumnezeu? Așa că s-a ridicat din scaunul său, și a fugit în arenă, punându-se între gladiatori. A fost dat deoparte însă el s-a întors înapoi. Mulțimea începuse să se enerveze așa că au început să arunce cu pietre în el. Însă el se zbătea să rămână între gladiatori, despărțindu-i și oprindu-i din a se mutila.
Împăratul începuse să se irite și el iar la comanda sa, o sabie a fost ridicată, strălucind în lumina soarelui. Iar într-o clipită Telemachus a căzut mort. Deodată s-a lăsat o liniște mare, iar mulțimea a realizat ceea ce tocmai se petrecuse, că un om sfânt stătea mort în fața lor. În acea zi ceva s-a întâmplat în Roma. Din acea zi niciodată nu au mai avut loc nici un joc de gladiatori. Roma se convertise brusc.
În fiecare zi Dumnezeu ne arată prin atât de multe feluri iubirea și grija pe care el o are față de noi. În textul evangheliei de astăzi, farisei și cărturari, deși văzuseră miracolele pe care le făcuse Isus prin popor, au insistat prin a-i cere un semn, prin care să le demonstreze că el într-adevăr era Mesia. Această cerere era un lucru caracteristic la evrei. Prin aceste cereri ei verificau dacă cei care se numeau mesageri ai lui Dumnezeu sau profeți, erau într-adevăr trimiși de Dumnezeu. În răspunsul său, Isus face referință la imaginea lui Iona care a fost înghițit și a stat în burta balenei timp de trei zile și trei nopți, fiind dat afară în același loc în care se afla Ninive, fiind o referință asupra propriei sale morți și învieri. Moartea și învierea sa reprezintă căința multora. El ne oferă libertatea de păcat, însă doar dacă ascultăm de el.
Căința înseamnă a te întoarce. În Noul Testament căința înseamnă să te întorci de la păcat. Noi am fost chemați de Dumnezeu să ne întoarcem de la păcat. De fapt, toți oameni de pretutindeni au fost chemați de către Dumnezeu pentru a se căi de păcate (Fap 17,30). Lunga suferință a lui Dumnezeu ne conduce la căință (2Pt 3,9) precum și bunătatea sa (Rom 2,4). Căința este un aspect fundamental a condiției noastre de creștini, iar asta din cauza propriei noastre conștiințe de păcat. Păcatele nu cad pur și simplu din cer ci sunt rezultatul deciziilor fiecăruia de a comite un rău. Faptele rele au un efect direct și asupra comunității în general. Un preot în cartea sa, a spus: Cât timp trebuie să fim implicați în reînnoire? În mod constant! Ne aflăm mereu în nevoia de a începe din nou. Mereu trebuie să ne îndreptăm atenția asupra convertirii noastre. Nu fi mulțumit dacă astăzi nu ai urcat o treaptă în plus față de ieri în unirea ta cu Dumnezeu. Poți fi sigur că în momentul în care vei sta liniștit, într-un loc, vei începe să aluneci ușor în vechile tale obiceiuri. Amin.
