Mal 1,14b-2,1-2.8-10;
1Tes 2,7b-9.13;
Mt 23,1-12
Un grup de misionari africani au fost trimiși, într-o zi să lucreze într-o dieceză din Zambia, Africa. Când au ajuns acolo ei au avut parte de o surpriză, mai exact, toți misionari care lucrau în acea dieceză erau americani. Misionari americani îl chemau pe episcop, care era african, pe numele său. Misionari africani nou veniți au crezut că aceasta nu era ceva potrivit așa că s-au decis să schimbe. Ei credeau că oameni ar trebui să îl strige pe episcop Domnul meu. Acest lucru era ceva nou pentru oameni însă ei erau gata să îi învețe. Într-o zi o femeie a venit să îl vadă pe episcop iar persoana cu care s-a întâlnit mai întâi era unul dintre preoți americani. Femeia l-a întrebat, Unde este Domnul nostru? La care preotul a răspuns zâmbind, se află în tabernacol.
Conciliul Vatican II a dus foarte multă schimbare și reînnoire în Biserică. Însă curios e faptul că în ceea ce privește titlurile și modurile de adresare față de conducători nu s-au schimbat sub nici o formă. Un preot este numit părinte, un episcop este numit excelență, un cardinal este numit eminența voastră, capul unei comunității ecleziale încă este numit superior. Uni s-ar putea întreba cum de a permis biserica să se folosească aceste titluri atât de mari, ținând cont de faptul că biserica mereu a citit pasajul evangheliei de astăzi care îi avertizează împotriva folosirii de titluri ce reflectă o relație între oameni de superiori-inferiori.
Un lucru e știut de toți, că aceste cuvinte ale lui Isus nu trebuie luate în înțelesul lor propriu. Mesajul lui Cristos mult mai mult de-a face cu atitudinile și comportamentul decât cu folosirea cuvintelor și a terminologiilor. Ca de exemplu, cazul unui așa-zis profet care a fondat o biserică. El le-a cerut celor care îl urmau să i se adreseze cu titulatura de frate, și totuși el stă pe un tron și își pune frați și surorile să vină la el în genunchi. Sau cazul unei oficialități guvernamentale de rang foarte înalt care este numit ministru, care tradus ar însemna servitor, și totuși această titulatură nu-l face deloc mai umil. Legea lui Cristos are mult mai mult de-a face cu atitudinile și comportamentul decât cu simplele cuvinte.
Dacă privim și reflectăm la evanghelia de astăzi, Isus respectă legea lui Moise. El era conștient că poporul său își găsea puterea în lege. Cărturari și farisei jucau un rol important în menținerea vie a acestei tradiții atât de mari a Israelului iar Isus îi recunoștea ca fiind cei care duceau mai departe sarcinile lui Moise și meritau atenția poporului.
Însă acești farisei și cărturari se înfruntau cu pericolul inconsitenței între învățăturile lor și practica lor. Ei învățau foarte bine și urmau legea chiar până în cele mai mici detalii însă nu puneau în practică, în viața concretă, ceea ce învățau. Isus scoate în evidență, prin ceea ce spune, că cel mai mare dintre noi trebuie să fie și cel mai mare slujitor. Că conducători trebuie să fie servitorii tuturor asemenea lui Isus Cristos. Cineva a spus că servitorul-conducător al clerului își atinge culmea în euharistie însă decurge și din alte zone. Preotul este servitorul și conducătorul atunci când reușește să ajungă la toate clasele de oameni din comunitate cu o mare bunătate după exemplul Domnului. El inspiră, conduce și coordonează membri comunității astfel încât ei să devină ceea ce ar trebuie să fie ca și creștini.
Slujirea nu constă în poziție și îndemânare. Ci în atitudini. Fără îndoială am întâlnit oameni care se aflau în poziții de slujire precum cei din guvern, organizați, biserică și alți, care aveau niște atitudini slabe față de slujire. După cum noi ne putem da seama când un muncitor nu dorește să ajute oameni, tot la fel de ușor ne putem da seama și când un conducător are o inimă de slujitor. Adevărul este că cel mai bun conducător dorește să îi slujească pe ceilalți, și nu pe ei înșiși. John C. Maxwell în cartea sa Promisiuni de conducere pentru fiecare zi, spune că adevărații servitori conducători sunt cei care îi pun pe ceilalți înaintea propriei lor agende, dețin încrederea de a sluji, încep diferite servicii pentru ceilalți, și slujește din iubire.
Slujitorul-conducător nu este niciodată motivat de manipularea propriei-promovări. Într-un final, extinderea influenței proprii depinde de profunzimea preocupărilor fiecăruia față de ceilalți. Iată de ce este atât de important pentru ca conducători să fie dispuși să slujească.
Chemarea la conducere prin slujire nu este adresată numai clerului sau celor care dețin funcții apostolice în biserică sau celor care dețin diferite poziții. Toți creștini sunt chemați să de-a dovadă de conducere prin slujire. Cei botezații care nu caută să îl slujească pe Dumnezeu și pe cei de lângă ei nu se pot numi pe ei înșiși creștini. Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a arăta autenticitatea mesajului creștin prin iubire și slujire. Precum, de exemplu, cel mai bun soț este cel care îndeplinește toate nevoile soției sale cu o generozitate imensă. Cel mai bun superior sau șef este primul care face ceea ce așteaptă de la subordonați săi. Conducătorul dedicat de la birou ce participă la îndatoririle sale îi inspiră pe ceilalți angajați la o muncă mult mai eficientă.
Trist e faptul că există o tendință în noi, ca cu cât mai înaltă este funcția noastră cu atât mai mare să ne simțim îndreptățiți de privilegii speciale și cu atât mai mult să ne îndepărtăm de experiențele oamenilor normali. Atât sper că vom realiza aceasta mult mai devreme în viețile noastre.
Prin urmare, cel mai mare dintre noi trebuie să fie cel mai mare slujitor al nostru. Până și papa ne reamintește aceasta prin titlul său, slujitorul slujitorilor. Dacă cunoașteți câțiva conducători creștini care sunt la fel de ipocriți precum cărturari și farisei descriși în textul evangheliei de astăzi, sarcina noastră va fi de a încerca să facem distincția dintre cum ar suna învățăturile lor și să le comparăm cu modul în care trăiesc ei, mod ce nu merită menționat. Cei care se distanțează pe ei înșiși de Biserică din cauză că au văzut sau că au auzi de comportament necuviincios la uni conducători ai bisericii ar putea la fel de bine să se arunce cu totul în apă. Un lucru e clar, că nu trebuie să ne aruncăm în apă, ci să ținem cont de faptul că a abuza de o funcție nu anulează validitatea funcției însăși.
Evanghelia de astăzi, precum și predica mea, se încheie cu chemarea evanghelică la umilință care este și o recunoaștere a faptului că în ochi lui Dumnezeu noi toți suntem egali. Așa că întrebarea este: avem noi o umilință evanghelică? Amin
