2Cr 36,14-16.19-23
Ef 2,4-10
In 3,14-21
Sfântul Grigore cel Mare, un sfânt părinte al Bisericii care a trăit în primele secole, povestește acest fapt care i s-a întâmplat când era secretar la curtea din Constantinopol.
Tânărul împărat Tiberiu al II-lea, trecând într-o zi de-a lungul unui coridor strâmt şi întunecat din palatul său, a văzut pe pământ o bucată de marmură, pe care era sculptată o cruce. Din respect, nu a vrut să o calce şi, pentru că ceilalți nu făceau la fel, a cerut să fie scoasă. Dar sub prima bucată s-a găsit o a doua, şi pe aceasta fiind sculptată o cruce. Apoi o a treia, apoi o a patra… toate cu semnul morții lui Isus. În sfârșit, de sub a șaptea a apărut o lumină mare: un tezaur foarte bogat.
Dumnezeu ne-a oferit multe daruri, însă unul singur este cel mai prețios dar pe care ni l-a dat. Care? Ce dar este cel mai prețios dintre toate? Iar răspunsul l-am aflat în textul evangheliei de astăzi, încă pe la început l-am auzit pe Isus spunând că Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, ca oricine crede el să nu moară ci să aibă viață veșnică.
Dar acum să revenim la textul evangheliei de astăzi, care după cum ați putut observa, dragi copii, este un pic cam greu de înțeles pentru voi. Așa că o vom lua cu începutul.
Duminica trecută, la evanghelie, ce a făcut Isus? L-am văzut pe Isus alungându-i, din templu, din casa Tatălui său pe acei vânzători de boi și de oii și pe schimbătorii de bani, care făcuseră dintr-o parte a templului o piață, un târg de comerț. După care Isus și-a prevestit propria înviere, că în trei zile va reface acest templu al trupului său, după ce îl vor distruge dușmani lui.
Apoi în noaptea acelei zile, a venit l-a Isus unul dintre farisei. Cine erau farisei? Era un grup religios, lideri religioși ai evreilor. În acea noapte a venit la Isus unul dintre ei, care avea o oarecare simpatie față de Isus, pentru a putea sta de vorbă cu el. Textul evangheliei de astăzi este o frântură, o parte din acea conversație, a lui Isus cu acel fariseu pe nume Nicodim.
Însă, după cum am menționat și adineaori, în această conversație, Isus a rostit o frază, care este cea mai importantă din întreaga evanghelie. Adică, Atât de mult a iubit Dumnezeu, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, ca oricine crede el să nu moară ci să aibă viață veșnică. De ce credeți voi că este importantă? Este importantă fiindcă ea este un rezumat al tuturor evangheliilor. Acest verset este motivul însuși al sacrificiului imens pe care l-a făcut Dumnezeu pentru noi. Ce sacrificiu a făcut Dumnezeu Tatăl pentru noi, din moment ce Isus a fost cel care a murit pe lemnul crucii pentru noi? L-a dat pe fiul său, unul născut, singurul său fiu, la moarte pentru ca noi să fim mântuiți. Dar mai ales ne arată cât de mult ne iubește Dumnezeu pe noi. Ne iubește atât de mult încât și-a sacrificat propriul fiu, doar pentru ca să ne vadă pe toți mântuiți, să ne vadă pe toți în ceruri, în casa sa, pentru ca să ne poată acorda iertarea sa, însă pentru a o obține mai întâi trebuie să i-o cerem. Iar acest timp al Postului Mare este cel mai potrivit moment în care ne putem apropia de scaunul de spovadă, unde să ne recunoaștem toate greșelile, toate ofensele pe care le-am adus lui Dumnezeu, pentru ca el să ne poată da iertarea sa.
Însă dacă stăm să analizăm bine aceste verset, vom observa că el conține și o condiție, o condiție, fără de care nu vom avea cum să beneficiem de roadele pe care ni le-a obținut acest sacrificiu imens al lui Dumnezeu. Care este condiția? Condiția e credința în Isus Cristos. Ca să putem trăi veșnic, pe lângă recunoașterea păcatelor și obținerea iertării pentru ele, important este să credem în el, în Isus Cristos, că el s-a jertfit pe lemnul crucii, purtând toate păcatele noastre, doar pentru a ne mântui.
6 aprilie 1252. Dominicanul Pietro da Verona, prior al conventului din Como, se îndrepta spre Milano. El era mereu în călătorie, și își petrecuse toată viața în apărarea doctrinei creștine, cum este învățată de Biserică şi cu exactitate este rezumată în „Crezul” apostolilor.
Cei care doresc moartea lui erau mulți. Ghibelinii nu pot suporta atașamentul lui față de papa; catarii şi maniheii nu făceau față în disputele cu el.
În pădurea din Farga, aproape de Seveso, în Brianza, printre tufişuri îl așteaptă un sicar. Când a trecut fidelul ucenic al sfântul Dominic, o lovitură de bâtă îi zdrobește capul. Pr. Pietro din Verona cade la pământ, recitând tot mai lent „Crezul”. Apoi, pentru a sigila fidelitatea sa față de doctrina lui Cristos, înmoaie degetul arătător în rana de la cap şi scrie pe pământ cu sângele său: „Cred!” Apoi a murit.
În încheiere să îi mulțumim lui Isus care, murid, a distrus moartea, iar înviind, ne-a redat viața. Crucea lui Isus devine astfel pentru noi, adevăratul pom al vieții, un far luminos al marelui mister pascal. Amin
