Am 7,12-15; Ps 84;
Ef 1,3-14 (1,3-10);
Mc 6,7-13
Am auzit o poveste despre o mamă care își căra propriul copil în brațe în timp ce un judecător îi cerea să renunțe la credința ei în Dumnezeu. Copilul ei strigase la judecător: Isus Cristos este adevăratul Dumnezeu!
Judecătorul l-a întrebat pe copil Cine ți-a spus aceasta? Mama mea! I-a răspuns copilul. Și Cine i-a spus mamei tale? A întrebat din nou persecutorul. Dumnezeu i-a spus, i-a răspuns copilul.
Dacă mediul de acasă pentru acest copil era unul ateu, el nu ar fi avut cum să creadă că Dumnezeu chiar exista sau ajungea să creadă într-un Dumnezeu fals. Însă dacă un copil este crescut, format într-un mediu, într-o casă cu adevărat creștină, el va ajunge să creadă de unul singur și să se închine singurului Dumnezeu adevărat. De fapt, în învățăturile Bisericii Catolice, părinți sunt primi misionari, primii cateheți și primi învățători ai copiilor lor. Ei au responsabilitatea de a fi primi învățători în momentul în care copilul este botezat. Ei sunt cei care depun promisiunea înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, prin ministrul sacru că vor transmite această credință copilului lor.
În textul evangheliei din Duminica trecută, am putut vedea cum Isus a fost respins de către proprii săi consăteni. Astăzi, ni se oferă un profil, o imagine a celor care cred în el. Dintre toți cei care îl urmau, Isus a ales 12, grupul lui de prieteni apropiați. Cei doisprezece, împreună cu ceilalți discipoli sunt adevărata familie și comunitate a lui Isus.
Isus îi instruiește pe discipoli săi să nu ia nimic cu ei în călătorie, în special lucruri care să le asigure un confort mai mare și siguranță precum mâncare, sau bagaje sau bani. Când Isus i-a trimis pe cei 12 să predice, el le spune să ia cu ei minimul lucrurilor cerute pentru o călătorie, toiag, o pereche de sandale care să te protejeze împotriva animalelor sălbatice, a șerpilor si a drumurilor dure din Palestina din acel timp. El îi urgenta pe discipoli săi să călătorească simplu, pentru o mobilitate sporită și pentru a fi mai disponibili misiunii lor.
Discipoli lui Isus trebuie să depindă de Dumnezeu în ceea ce privește hrana lor și adăpostul. El dorește ca și noi să fim asemenea celor doisprezece, să fim predicatori în lume și martori ai mesajului său. Asemenea lor va trebui să predicăm tuturor că Dumnezeu este prezent însă noi va trebui să fim primi convinși de ceea ce spunem, că ceea ce spunem este adevărat.
Textul evangheliei de astăzi ne prezintă ceea ce Isus le-a transmis celor doisprezece înainte de a începe să îi trimită doi câte doi. Ei nu trebuie înțeleși sau comparați asemenea persoanele consacrate care își dedică exclusiv viața lui Dumnezeu, viețile lor în scopul activității misionare a Bisericii. Ci aceasta trebuie să includă indispensabila responsabilitate a altora în a fi misionari față de frați și surorile lor, față de cei cu care se întâlnesc zi de zi.
De exemplu, un preot spunea într-o predică de-a sa oamenilor săi din Biserică despre propria sa experiență din timpul unei cununii pe care o oficia. Spunea el că Am oficiat o cununie în Biserică a șase cupluri deodată într-un anumit oraș. Aceste cununii au fost pregătite de către comunitatea Mater Dei care se întâlnește în fiecare Miercuri seara în Biserica dintr-un orășel alăturat.
Găsim atât de multe dovezi care demonstrează cât de generoși, angajați și gata de sacrificiu sunt unii catolici din ziua de astăzi. Uitând de nevoile personale și de confortul propriu, își rezervă timp pentru e merge la cei nevoiași, la cei nevoiași din punct de vedere spiritual.
Cu alte cuvinte, cu toți suntem chemați de către Dumnezeu să fim misionari, să proclamăm și să fim martori ai cuvântului său. Conciliul Vatican II, în documentul dedicat apostolatului laic, Apostolican Actuositatem, la numărul trei spune că integrați prin Botez în trupul mistic al lui Cristos, întăriți cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimiși la apostolat de Domnul însuși. Prin urmare, indiferent de meseria pe care o avem, de funcția pe care o avem, cu toți suntem trimiși pentru a predica, vindeca, învăța și pentru a fi martori veștii cele bune, pe scurt pentru a evangheliza.
De asemenea, să nu uităm că proclamarea cuvântului lui Dumnezeu va trebui făcută în mod gratuit. Asta nu înseamnă că va trebui să protejăm anumite interese particulare ale unor clase, categorii de oameni, fiindcă misionari cuvântului sunt trimiși în sărăcie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie liber de orice bagaj greșit pe care îl cărăm, fiindcă misiunea noastră include omul întreg, nu doar sufletul ci și trupul trebuie salvat.
Același document Apostolican Actuositatem, la numărul 6 spune că însăși mărturia vieții creștine și faptele bune săvârșite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credință și la Dumnezeu. Însăși modul fiecăruia de a trăi, modul în care deja trăim poate face mai mult bine celorlalți decât numeroase predici și decât numeroase cărți voluminoase scrise de către autori vestiți.
Trist, însă e faptul că mulți încă au ideea că chemarea lui Cristos este adresată numai apostolilor și succesorilor lor, episcopi. Ceea ce nu e adevărat. Fiecare creștin este angajat să fie un ministru al iubirii și al dreptății prin virtutea botezului și a mirului lor. Până și un număr mare dintre catolici noștri par să fie evazivi când vorbesc despre credința lor sau împărtășesc experiența lor creștină religioasă în public. Mai degrabă preferă să vorbească despre ultimele noutăți din showbiz, bârfe, intrigi si multe altele asemenea.
Prin urmare, suntem noi oare fideli misiuni noastre? Amin.
