Lc 10,25-37
În textul evangheliei de astăzi vom auzi cum un tânăr învățat al Legii îi adresează lui Isus o întrebare: Cine este aproapele meu? De cele mai multe ori privim această întrebare într-un mod negativ, ca și cum acest învățat al legii, atât de tânăr, pune o întrebare cu care caută să se justifice pe sine însuși sau probabil pentru a nu fi întrecut de Isus.
Cine este aproapele meu? Existau diverse grupări, în timpul lui Isus, care înțelegeau cuvântul aproape, într-un mod foarte limitat. De exemplu, eseneni de la Qumran, care cereau de la noii lor membri să jure că îi vor iubi pe fii lumini și că îi vor urâ pe fii întunericului. Pentru aceștia, aproapele lor era acela care împărtășea aceiași convingere religioasă ca și ei.
Ceea ce aduce Isus nou prin această învățătură asupra iubirii față de aproapele este insistența sa asupra faptului că întreaga omenire este aproapele nostru, al fiecăruia dintre noi. Astfel, el distruge acest zid al diviziunii și aceste granițe ale prejudecății, și suspiciunea că lumea este împărțită între noi și ei. Isus pentru a-și explica mai bine învățătura se folosește de o parabolă, cea a bunului samaritean pe care cu siguranță o cunoaștem cu toți. Acest om era văzut ca dușmanul numărul unu de către poporul evreu pentru simplu fapt că era un samaritean. Însă samariteanul este cel care se dovedește a fi aproapele omului evreu aflat în nevoie. Astfel, la întrebarea Cine este aproapele meu, răspunsul lui Isus este: oricine și toți fără nici o excepție.
