Ziua 14 – GLASUL CARE STRIGĂ ÎN PUSTIU

Stilul pe care îl folosește evanghelistul Luca, prezentându-l pe ultimul profet al Vechiului Testament, e unul destul de solemn. La urma urmei era vorba de un eveniment excepțional. De 400 de ani, Israelul nu mai cunoscuse nici un profet.

Când și-a făcut apariția Ioan, acesta nu avea mai mult de 25 de ani. Imediat s-a stabilit împreună cu grupul său de ucenici în pustiul Iudeii, la sud-est de Ierihon, nu departe de locul unde Iordanul se varsă în Marea Moartă. Locul se numește Betania. Cu toate că locul nu e departe de Qumran, nu avem nici un motiv să credem că Ioan făcea parte din comunitatea esenienilor. Esenienii care duceau o viață comunitară, cenobitică, pe când Ioan avea o viață solitară, eremitică. Ioan ducea o viață austeră, vorba lui era directă, necruțătoare, fără jumătăți de măsură însă, înțelegător, uman.

Imagini pentru john baptistE adevărat că Ioan era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă și era încins împrejurul mijlocului cu un brâu de piele, nu o curea. Brâul de piele e acea lenjerie intimă, pe care, în antichitate bărbații o purtau sub mantie, în jurul coapselor. Îmbrăcămintea lui Ioan e îmbrăcămintea pe care o purtau și o poartă și astăzi păstorii beduini în pustiu. Și se hrănea cu lăcuste și cu miere sălbatică. Această miere nu trebuie înțeleasă ca fiind cea făcută de albine în crăpăturile stâncilor, ci, mai degrabă, e vorba de acea rășină dulce, comestibilă, pe care o produc în pustiu anumiți arbuști, precum tamariscul. Iar lăcustele erau un soi de lăcuste comestibile, de altfel erau și mâncarea obișnuită a beduinilor în pustiu.

În evanghelia după Marcu putem citi că Ioan propovăduia și zicea: „După mine vine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec și să-i dezleg curelele încălțămintelor. De un lucru trebuie să ținem cont, că Ioan nu predica în piețe, nici în catedrale, ci în pustiu. Ca să-și găsească ascultători, fuge în pustiu, fuge de lume, iar lumea aleargă după el și îl găsește în pustiu. Nu caută publicul, ci publicul îl caută pe el.

Pustiul e plinătate, comunicare, comuniune, apropiere. Secretul succesului lui Ioan a fost acela de a nu căuta succesul personal; a fost umilința sa. A evitat cu grijă să atragă atenția și admirația asupra sa, nu a voit să uimească, să-și facă imagine, publicitate, nu era preocupat de propria măreție, nu-și punea problema prestigiului, a interesului sau a succesului personal, ci orienta totul spre un Altul: era un simplu glas care vestea venirea lui Cristos.

În perioadele când Biserica a ajuns în situații de mare criză și de profundă decădere, Dumnezeu a chemat în pustiu oameni ce au urmat exemplul lui Ioan Botezătorul: au părăsit lumea și au mers în pustiu, acolo unde Dumnezeu a vorbit poporului său, acolo unde Dumnezeu a celebrat legământul nupțial cu poporul său. Iar acești oameni au rezidit Biserica.

Însă, apare întrebarea, De ce au părăsit acești oameni lumea și au plecat în pustiu? Ca să-și găsească mântuirea. Lumea era ca o corabie naufragiată: fiecare o părăsea înotând, salvându-și propria viață. Fuga lor nu avea nimic negativ. Ei nu urau și nu disprețuiau societatea, nici nu refuzau să înfrunte problemele timpului lor. Dimpotrivă, ei au deschis drumul realizării unui om nou și a unei societăți noi. Erau conștienți că nu mai puteau salva o corabie naufragiată rămânând într-o epavă, nu puteau schimba o lume coruptă acceptându-i regulile care o guvernau.

Acești oameni, ne spune sfântul Atanasie, în Viața sfântului Anton, abate, erau oameni extraordinar de fascinanți: umili, blânzi, liniștiți, prietenoși, ospitalieri, cu bun-simț, discreți, calzi, umani, cordiali, accesibili. Puneau caritatea, prietenia și ospitalitatea mai presus de posturi și de toate practicile ascetice. Trăiau la marginea localităților sau în preajma unei ape în pustiu, în oaze, unde aveau posibilitatea să cultive o bucățică de pământ, mergeau la piață în oraș, ca să-și vândă produsele spre a se întreține și pentru a-i ajuta pe săraci, se vizitau între ei, aveau ucenici, primeau vizitatori, sâmbăta seara mergeau la biserică în cea mai apropiată cetate, luau parte cu tot poporul la vegherea de noapte și participau duminică dimineața la Liturghie. Trăiau izolați, dar erau în comuniune cu poporul lui Dumnezeu.

Tot sfântul Atansie spunea că el nu consideră fuga acestor oameni din lume o dezertare, o exagerare, o aberație, dimpotrivă, o prețuia și scria în 356, puțin după moartea pustnicului Anton: Cum se explică faptul că în Spania, în Gallia, la Roma și în Africa se auzea vorbindu-se despre acest om care trăia ascuns pe un munte, dacă nu ar fi fost însuși Dumnezeu cel care a voit să-l facă cunoscut, Dumnezeu care îi face pretutindeni cunoscuți pe oamenii săi?… Chiar dacă acești oameni rămân ascunși și vor să rămână necunoscuți, Domnul îi arată tuturor.

Lumea de azi arată din nou ca o corabie ce se îndreaptă spre naufragiu, spre dezastru. Nu o vor salva predicatorii care se predică și se caută pe ei înșiși. Lumea, pentru a fi salvată, are nevoie de o armată de pustnici, de solitari, care, urmând exemplul lui Ioan și al primilor eremiți, să rupă orice legătură cu mentalitățile și structurile păcătoase ale lumii, să fugă de lume și să trăiască radical evanghelia, să rupă dialogul cu lumea păcatului și să reia dialogul cu Dumnezeu. Amin

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

div#stuning-header .dfd-stuning-header-bg-container {background-image: url(https://paxvobis.ro/wp-content/uploads/2021/11/header-nou-final.jpg);background-size: initial;background-position: center bottom;background-attachment: scroll;background-repeat: no-repeat;}#stuning-header div.page-title-inner {min-height: 400px;}