1Sam 1,20-22.24-28
1In 3,1-2.21-24
Lc 2,41-52
Cineva a spus că Cel mai mare dar pe care un soț îl poate oferi copiilor săi este acela de a o iubi cu adevărat pe soția lui.
Acest lucru este foarte adevărat iar asta fiindcă dacă stăm să observăm la unele reportaje de televiziune vom observa cum acei copii, care se află în orfelinate, că au o singură dorință în timpul acestui crăciun acela de a fi cu familiile lor, mai ales cu părinți lor. Majoritatea părinților lor sunt ori separați din cauza faptului că soții își rănesc adesea soțiile sau că au fost abandonați de părinți lor din cauza sărăciei sau a altor motive.
Un mare autor a spus în cartea sa intitulată Înăbușirea continuă a conștiinței că părinți trebuie să fie conștienți de datoriile lor și de responsabilitățile pe care le au în privința copiilor lor. Ei trebuie să fie conștienți de nevoile copiilor lor, de drepturile și privilegiile lor. Biserica noastră mereu va spune că părinți sunt primi învățători și cateheți, primi prieteni, primele modele și primi sfătuitori ai copiilor lor. Părinți trebuie să trăiască și să îndeplinească aceste așteptări. După cum spunea cineva Nu există copil delicvent, există numai părinți delicvenți.
Astăzi celebrăm sărbătoarea sfintei Familii, a lui Isus, a Mariei și a lui Iosif. Pe ei, îi considerăm ca fiind familia ideală, compusă din cele mai sfintei persoane ce au trăit vreodată. Și totuși, și ei au avut parte de crize. De exemplu, în momentul în care Isus a rămas în urmă, în templu fără a a-și anunța părinți. Ei călătoreau în grupuri, așa că Maria și Iosif nu și-au dat seama de absența lui Isus. În momentul în care au realizat că Isus nu este cu ei, aceștia au călătorit înapoi la Ierusalim pentru a-l căuta. Când l-au găsit, Maria i-a spus, Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” El însă le-a spus: “De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”. Putem afirma liniștiți că aici a avut loc o mică neînțelegere. Maria și Iosif, cu siguranță, s-au simțit răniți de aceste cuvinte ale lui Isus, dar și Isus era rănit din cauza lipsei de înțelegere a părinților lui în ceea ce privea adevărata sa identitate de Fiu al lui Dumnezeu. Nu e surprinzător faptul că propriile noastre familii adesea nu sunt scutite de răni și de neînțelegere din moment ce în cadrul Sfintei Familii, comunicarea era departe de a fi una ușoară iar rănile erau reciproce, în ciuda voinței, și a intențiilor lor bune.
Însă există caracteristici pe care le aveau sfânta Familie, caracteristici care să ne ajute să facem din Isus, Maria și Iosif, un adevărat model de familie.
Una dintre aceea că Sfânta Familie era o familie religioasă. Iosif și Maria erau credincioși, fideli evreilor care practicau religia cu toată inima, cu inima întreagă. Chiar dacă Nazaretul era la o distanță mai mare de 100 kilometri de Ierusalim. Exista o lege care îi scutea pe evrei ce locuiau la o distanță mai mare de o zi de mers de la participarea celebrărilor mari din templul de la Ierusalim. Și totuși, Sfânta Familie tot participa la aceste sărbători.
Sunt mulți care, încă de mici, parcurg, în fiecare Duminică kilometri întregi pe jos, din locul în care stau până la biserică, doar pentru a participa la sfânta Liturghie, din moment ce nu au în propria lor comunitate sau în vecinătate o biserică și preot. Însă fac acest lucru cu bucurie și găseau împlinirea și satisfacția în momentul în care ajung la Biserică și i-au parte la jertfa lui Cristos, la Sfânta Liturghie.
Asemenea lui Iosif și Mariei, și după cum spunea și un mare predicator, ei nu aveau nevoie de lege care să le impună să îl slujească pe Dumnezeu. Ei erau oameni cu convingeri profunde care își ofereau propria iubire, lui Dumnezeu, în mod liber. Ei nu mergeau la Templu din obligație. Ei îl adorau pe Dumnezeu din cauza faptului că aveau o credință vie, iar Domnul era sursa puterii lor.
Însă întrebarea e, oare familiile noastre păstrează, observă practicile religioase așa cum trebuie? Suntem minimaliști, care fac cât de puțin e cu putință? Dacă așa e, atunci suntem asemenea studenților care studiază, învață doar pentru a trece examenul însă nu se gândesc la pro-eficiența de care vor avea nevoie în viitorul care îi așteaptă. Cât de sacră e pentru noi Liturghia de Duminică, dar rugăciunile noastre în familie? Sfânta Familie avea o scuză întemeiată pentru a nu se duce la Ierusalim. Legea însăși îi scutea fiindcă Nazaretul era prea departe de Ierusalim. Însă ei tot s-au dus, fiindcă îl iubeau pe Dumnezeu. Cu toți putem găsi scuze foarte ușor pentru a lipsi de la sfânta Liturghie, timpul, ora greșită, vremea nefavorabilă, sau unele discomforturi fizice. Este ciudată rapiditatea cu care dispar aceste scuze în momentul în care un prieten ne cheamă, ne invită, o oră mai târziu la un film sau la o petrecere aniversară. În fiecare an, Iosif și Maria obișnuiau să meargă la Ierusalim. Într-un mod sau altul, și Isus a învățat religiozitatea proprie de la părinți săi.
O altă caracteristică este aceea că sfânta familie ne învață valorile familiei. Familia este nucleul de bază a societății și trebuie să fie originea de unde să pornească schimbarea societății. Primul loc în care învățăm valorile creștine e familia. Dacă nu suntem capabili să găsim aceste valori morale creștine, ale onestității, dreptății, bunătății, carității în propriile familii, atunci nu ne putem aștepta să avea pretenția de a le găsi în afara ei. Fiindcă familia este un micro-sistem al societății. Valorile sunt prinse și nu învățate, spunea cineva.
În încheiere vă invit să reflectăm supra acestui poem intitulat Copii învață ceea ce trăiesc.
Dacă copii trăiesc cu critică, atunci vor învăța să condamne.
Dacă copii trăiesc cu ostilitate, atunci vor învăța să se lupte.
Dacă copii trăiesc cu frică, atunci vor fi receptivi.
Dacă copii trăiesc cu milă, atunci vor învăța să le fie rușine de ei înșiși.
Dacă copii trăiesc cu bătaie de joc, atunci vor învăța să le fie rușine.
Dacă copii trăiesc cu gelozie, atunci vor învăța ce este invidia.
Dacă copii trăiesc cu rușine, atunci vor învăța să simtă vina.
Dacă copii trăiesc cu toleranță, atunci vor învăța să fie răbdători.
Dacă copii trăiesc cu încurajări, atunci vor învăța să fie încrezători.
Dacă copii trăiesc cu laude, atunci vor învăța să aprecieze.
Dacă copii trăiesc cu aprobare, atunci vor învăța să se placă pe ei înșiși.
Dacă copii trăiesc cu acceptare, atunci vor învăța să găsească iubirea în această lume.
Dacă copii trăiesc cu recunoaștere, atunci vor învăța să aibă un țel, scop.
Dacă copii trăiesc cu împărtășire, atunci vor învăța să fie generoși.
Dacă copii trăiesc cu onestitate și spirit de dreptate, atunci vor învăța ce este adevărul și dreptatea.
Dacă copii trăiesc cu siguranță, securitate, atunci vor învăța să aibă încredere în ei înșiși și în cei din jurul lor.
Dacă copii trăiesc cu dreptate, atunci vor învăța că lumea este un loc bun, plăcut în care să trăiești.
Dacă copii trăiesc cu siguranță, vor învăța să aibă pace în suflet și minte.
Așa că întrebarea e, cu ce trăiesc copii noștri? Amin
