După cum tatăl din parabola fiului risipitor, din Evanghelia după Luca, privește mereu după fiul său neîncetat tot la fel și noi suntem invitați să avem un ochi pentru frații și surorile noastre, să le acordăm atenție în situațiile și nevoile lor, să le descoperim fețele, să recunoaștem o umanitate comună. Faptele milostivirii constituie răspunsul nostru la strigătul lumii noastre rănite.
Despre această Lume rănită ne-a vorbit și sfântul părinte papa Francisc într-un interviu de-al său, pe care l-a acordat săptămânalului Credere, o revistă oficială a jubileului Milostivirii. Spunea sfântul părinte că Mi-a venit în minte acea imagine a Bisericii ca un spital de campanie după bătălie. Cât de adevărat e, câți oameni răniți și distruși! Răniții trebuie îngrijiți, ajutați să se vindece, nu supuși analizelor pentru colesterol. Cred că acesta este momentul milostivirii. Noi toți suntem păcătoși, toți purtăm poveri interioare. Am simțit că Isus vrea să deschidă poarta inimii sale, că Tatăl vrea să arate măruntaiele sale de milostivire, și pentru aceasta ni-l trimite pe Duhul Sfânt: pentru a ne mișca și pentru a ne zdruncina. Este anul iertării, anul reconcilierii. Pe de o parte vedem traficul de arme, producerea de arme care ucid, asasinarea de nevinovați în modurile cele mai crude posibile, exploatarea persoanelor, minorilor, copiilor: se realizează – să-mi fie permis termenul – sacrilegiul împotriva omenirii, pentru că omul este sacru, este imaginea Dumnezeului celui viu. Iată, Tatăl spune: “Opriți-vă și veniți la mine”. Asta e ceea ce eu văd în lume.
Însă de ce oare, a instituit acel an al credinței, de ce oare vorbește mereu despre milostivire, de ce oare a vorbit despre milostivire în primul său angelus ca papă? Unul din motive ar putea fi și faptul că el însuși a experimentat milostivirea lui Dumnezeu pe când încă era tânăr. Acest episod l-a povestit el însuși, în cadrul aceluiași interviu din revista Credo, și spunea sfântul părinte, Îmi amintesc – am spus-o deja de multe ori – de momentul în care Domnul m-a privit cu milostivire. Am avut mereu senzația că are grijă de mine într-un mod special, însă momentul cel mai semnificativ a avut loc la 21 septembrie 1953, când aveam 17 ani. Era ziua sărbătorii primăverii și a studentului în Argentina și aș fi petrecut-o cu ceilalți studenți; eu eram catolic practicant, mergeam la Liturghie duminica, dar nimic mai mult… eram în Acțiunea Catolică, dar nu făceam nimic, eram doar un catolic practicant. De-a lungul drumului spre gara din Flores, am trecut pe lângă parohia pe care o frecventam și m-am simțit împins să intru: am intrat și am văzut venind dintr-o parte pe un preot pe care nu-l cunoșteam. În acel moment nu știu ce mi s-a întâmplat, dar am simțit nevoia să mă spovedesc, în primul confesional pe stânga – multă lume mergea să se roage acolo. Și nu știu ce s-a întâmplat, am ieșit diferit, schimbat. M-am întors acasă cu certitudinea că trebuie să mă consacru Domnului și acest preot m-a însoțit timp de aproape un an. Era un preot din Corrientes, părintele Carlos Benito Duarte Ibarra, care trăia în Casa Clerului din Flores. Avea leucemie și se îngrijea în spital. A murit anul următor. După înmormântare am plâns amar, m-am simțit total pierdut, ca și cum mă temeam că Dumnezeu m-a părăsit.
Datorită faptului că el însuși a avut parte de experiența milostivirii lui Dumnezeu, sfântul părinte, a dorit să ne acorde tuturor ocazia de a beneficia de dorința Domnului de a ne arăta tuturor milostivirea sa, prin tradiției relativ recente, tradiție accentuată mai ales de către papi Paul al VI-lea dar în special de sfântul papă Ioan Paul al II-lea care a subliniat cu putere, canonizarea sfintei Faustina și instituirea unei sărbători a Îndurării Divine în octava Paștelui.
Și voi încheia cu o mărturisire pe care o făcuse papa n cadrul acelui interviu, mărturie care ar trebui să ne pună și pe noi pe gânduri. Spunea sfântul părinte că Sunt păcătos, mă simt păcătos, sunt sigur că sunt păcătos; sunt un păcătos la care Domnul a privit cu milostivire. Sunt, așa cum am spus deținuților în Bolivia, un om iertat. Sunt un om iertat, Dumnezeu m-a privit cu milostivire și m-a iertat. Și acum comit greșeli și păcate și mă spovedesc la fiecare cincisprezece sau douăzeci de zile. Și dacă mă spovedesc este pentru că am nevoie să simt că milostivirea lui Dumnezeu este încă asupra mea.
Așa că întrebarea e, dar noi? Simțim noi că milostivirea lui Dumnezeu încă este asupra noastră? Ce avem de gând să facem pentru a o menține mereu asupra noastră ori pentru a o dobândi? Amin
