DUMINICA A 2-A A PAŞTELUI (C) – III

Fap 5,12-16

Ap 1,9-11a.12-13.17-19

In 20,19-31

 

V-ați întrebat vro dată de ce oare noi creștini ținem ziua de Duminică ca zi de sărbătoare de odihnă, în loc de Sabat, care tradus înseamnă Sâmbătă, cu toate că cele zece porunci ale lui Dumnezeu, conform cărții Exodului, spun să îți Aduci aminte de ziua de sabát ca s-o sfinţeşti!. Ei bine, toate textele evangheliilor din duminicile de după Paște ne oferă răspunsul la această întrebare.

Autorii evangheliilor nu au fost interesați în a ne spune exact, care este ziua din săptămână în care au avut loc evenimentele. Cu o singură excepție, adică, în activitatea publică a lui Isus, ei adesea ne spunea că multe din miracolele lui Isus au avut loc în zi de Sabat. Prin aceasta ei doreau să ne transmită faptul că Isus nu ținea neapărat ziua de Sabat, la propriu, așa cum o țineau farisei și ceilalți iudei pioși. Apoi, imediat ce Isus moarte și învie din morți, nu mai auzim de loc vorbindu-se despre ziua de sabat. Ci, începem să auzim despre prima zi a săptămâni care este Duminica.

Totul a început în Duminica Paștelui. Isus a înviat din morți în prima zi a săptămâni, Duminica, și tot în aceiași zi i-a apărut Mariei Magdalena și celorlalte femei, celor doi discipoli de pe drumul spre Emaus și tuturor apostolilor. El nu le-a apărut din nou decât abia o săptămână după aceea, adică tot în ziua de Duminică, în Duminica următoare. Fără nici o excepție, toate mărturiile aparițiilor lui Cristos înviat ce au ajuns până la noi, au avut loc în nici o altă zi a săptămânii decât în ziua de Duminică. Acest fapt a făcut ca grupul de credincioși să marcheze ziua de Duminică ca fiind una specială, ca fiind ziua în care Domnul înviat vine la poporul său adunat pentru a-l adora, pentru a i se închina, vine la ei cu cuvântul vieții și pentru a frânge pâinea cu ei. Ușor, ușor, ei au început să privească ziua de Duminică ca dies Dominica, care tradus înseamnă ziua Domnului, conform cărții Apocalipsului (Ap 1,10). După înălțarea Domnului la ceruri, discipoli au continuat să se adune pentru a celebra memorialul lăsat lor de Cristos, în ziua de Duminică, fiind totodată în așteptarea momentului în care Domnul va veni la ei din punct de vedere spiritual, în mijlocul lor, pentru a le fi alături, mereu, după cum le-a și promis.

Textul evangheliei pe care l-am auzit astăzi ne-a vorbit despre dubiu, frică, scurtime a minții, ba chiar despre lipsa de credință ce prevala printre discipoli, după ce Isus fusese îngropat. Printre ei domnea această atmosferă de frică în momentul în care Cristos le-a apărut lor și i-a salutat cu Pace vouă! de trei ori. Prin acest salut de pace, Isus i-a asigurat că el i-a iertat pe toți pentru faptul că l-au abandonat.

Imagine similarăUn factor care stă în calea creșterii și dezvoltării credinței noastre se datorează fricii. În momentul actual, majoritatea vieților oamenilor sunt dominate de un constant sentiment de frică. Adică, frică de războaie, de dezastre, de calamități, de terorism, de izbucnirea unor focare de boli,  de căderi economice, de tot felul de frici și de probleme sociale, de moarte, de haos politic, de necunoscut iar lista poate continua la nesfârșit. Pentru toate acestea e nevoie de credință, pentru ca să putem sta în mijlocul acestor incertitudini, să le rezistăm. Isus a spus la un moment dat, Nu vă fie frică! Sunt cuvinte de liniștire, de siguranță de confort pentru cei care au o credință completă, pentru cei a căror încredere în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, pentru cei care pot da mărturie că el este prezent aici și acum. El merge cu noi și este viu.

Cuvintele, Nu vă temeți apar nici mai mult, nici mai puțin de 365 de ori în Biblie, iar dacă stăm să ne gândim, anul e format din 365 de zile. Cu alte cuvinte, acest fapt ne reamintește că în fiecare zi din an Dumnezeu este cu noi. Domnul dorește să ne ajute să ne cucerim fricile. Însă cel mai adesea noi suntem cei care ne ținem de fricile noastre. Va trebui să renunțăm la ele și să îl îmbrățișăm pe Dumnezeu. Faptul că fricile și dubiile noastre sunt adesea printre cele mai rele e, din păcate și o realitate.

Acesta este și motivul pentru care Toma a spus că doar dacă va vedea locul cuielor și își va pune degetul în ele va începe să creadă, altfel nu. Însă Isus i-a spus să aibă credință și să nu se mai îndoiască.

Conform unui catehism, credința creștină ne atinge fiecare parte a noastră: mințile noastre adică credința, voința noastră adică faptele, și inima noastră adică încrederea. Astfel, vă invit în continuare să examinăm aceste trei părți ale noastre.

Credința creștină ca și încredere este formată din cunoștințele noastre profunde și personale asupra lui Isus Cristos, Domnul nostru și asupra lui Dumnezeu. Iar aceste cunoștințe le putem dobândi prin citirea sfintei Scripturi, prin reflectarea asupra ei și prin învățăturile Bisericii Catolice. Dar mai important e să nu ne ținem Bibliile în rafturi pentru a da ocazia gândacilor să le mănânce ori să își facă cuiburi în ele.

Pe lângă a crede, credința mai presupune și a face ceea ce ne-a spus și sfântul apostol Iacob în scrisoarea sa, învățătură care ar trebui să fie și un angajament al nostru de a urma, de a asculta de voința lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Am dat zilele acestea de o poveste, un pic neobișnuită, despre regele Henry al VIII-lea al Angliei, când acesta se afla pe patul de moarte. La un moment dat se apropiase de el un prieten care i-a spus, nu ești mândru, că l-am sfidat pe Papa ba chiar și pe Dumnezeu? Nu, a răspuns regele. Fiindcă am pierdut totul. De ce oare? Fiindcă după cum sună și acea vorbă care spune că după cum trăiește un om tot la fel va și muri. Dacă în viață avem suflete necredincioase, atunci tot asta vom avea și pentru toată eternitatea. Nu știu voi cum vedeți acest lucru, dar eu îl găsesc destul de terifiant. De aceea va trebui să nu fim chiar atât de orbi, ci să ne amintim de cuvintele lui Cristos, care ne-a spus astăzi, nu fi necredincios ci credincios. Va trebui să fim asemenea multor sfinți care a luminat sufletul uman cu o credință enormă, iar odată ce am reușit să dobândim această măreție a spiritului, atunci vom fi capabili să mișcăm și să mutăm lumea din loc.

Și în ultimul rând, în afara de a crede și de a face, credința  mai înseamnă și a te încrede în mâinile lui Dumnezeu. Această credință de renunțare completă de abandonare, crește și poată trăi în continuare prin intermediul rugăciunilor noastre ce își găsesc inspirația și perfecțiunea în sfânta Liturghie, în liturgie.

Așa că, în încheiere vă invit să ne adresăm nouă înșine următoarele întrebări, Ce pot cunoaște eu și ce pot face dar mai ales ce anume sper? Amin

 

Alte opțiuni: 01, 02, 03, 04,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

div#stuning-header .dfd-stuning-header-bg-container {background-image: url(https://paxvobis.ro/wp-content/uploads/2020/06/header-final-2.jpg);background-size: initial;background-position: center top;background-attachment: scroll;background-repeat: no-repeat;}#stuning-header div.page-title-inner {min-height: 400px;}