Mt 7,21-29
Discipolul adevărat
Într-unul din comentariile sale asupra acestui pasaj biblic pe care pe care tocmai l-am auzit în textul evangheliei de astăzi, un mare autor britanic pe nume William Berclay a spus că există o singură cale prin care putem aduce pacea în inimi, bucuria în minte, și frumusețea în viață, aceea de a accepta și de a face voința lui Dumnezeu.
Textul evangheliei de astăzi este și cuprinde încheierea, concluzia predicii lui Isus de pe munte. Acest pasaj, care e destul de des menționat și repetat în sfânta Scriptură, scoate în evidență nevoia de a pune credința cuiva în acțiune sau mai bine zis în practică. Dorește să ne reamintească faptul că nu e de ajuns să auzim Cuvântul lui Dumnezeu ci mai ales, trebuie să îl aplicăm în viața noastră de zi cu zi. Iar asta fiindcă cuvintele bune, frumoase nu vor putea niciodată să fie înlocuite cu faptele. Până și sfântul apostol Iacob în scrisoarea sa a spus că nu suntem mântuiți prin credința singură, iar asta fiindcă și diavolul are credință (2,19). Acest tipar, model de a pune credința cuiva în acțiune este exprimată la nivel universal în diferite moduri, precum, doctrina și moralitatea, sau în grecește didache și parenesis, iar în evreiește, haggadah sau halakah. Până și în pregătirea și în predicarea efectivă a unei omilii, aceasta reprezintă structura fundamentală, baza, adică, explicarea iar apoi aplicarea. Ortodoxia este baza orthopraxiei sau altfel spus va trebui să mergem conform a ceea ce spunem. Acest principiu este unul testat în timp, principiu conform căruia va trebui să discernem voința lui Dumnezeu iar apoi să facem tot ce ne stă în putință pentru a o și îndeplini. Însă, întrebarea care apare e, Cine va intra în Împărăția cerurilor? Iar Isus în textul evangheliei de astăzi ne-a spus că Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri (v.21).
Am dat zilele acestea de un raport, într-o carte de omilii, intitulată Jurnal Biblic, conform căruia unele grupări religioase contrazic această învățătură a necesității de a pune credința cuiva în practică. De exemplul, unele grupări baptiste, din sudul Americii, învață că cineva se poate salva, mântui doar prin simpla citire a Bibliei, fără a fi nevoiți să pună în practică lecțiile pe care le citesc din ea. Apoi, un frate ori soră musulmană sunt rugați mereu să îndeplinească cei cinci piloni ai Islamului fără a fi nevoiți să îi și interiorizeze. Că simpla îndeplinire fizică materială ne va asigura mântuirea veșnică.
Însă cu toți știm că credința în Dumnezeu nu este de ajuns. Da, cu credință putem striga Doamne, Doamne, și ne putem ruga. Și totuși mulți oameni cred în Dumnezeu însă când e vorba de practică îl resping cu desăvârșire. Însă există o virtute care e mult mai mare decât credința. Această virtute se numește iubire. Dacă reușim să ajungem la Dumnezeu în iubire, toată amărăciunea și resentimentele noastre posibile pe care le-am avea față de el vor păli și vom deveni capabili să îl ascultăm, vom reuși să avem pacea și bucuria promisă nouă, creștinilor.
Un lucru e clar că credința va trebui întotdeauna să fie însoțită de fapte. Asemenea următoarei povestioare despre o fetiță mică care i-a spus într-o bună zi unui prieten care venise în vizită la tatăl ei că frați ei întind capcane păsărelelor. Însă acesta a întrebat-o, dar ea ce a făcut? La care fetița i-a răspuns, M-am rugat ca capcanele să nu prindă păsărelele.
Doar atât? A întrebat-o apoi acel prieten. Da, a răspuns fetița. M-am rugat lui Dumnezeu, ca el să țină păsărelele departe de capcane.
Altceva? A întrebat-o din nou acel prieten. La care fetița i-a răspuns că, Da, apoi m-am dus și am distrus toate capcanele.
De asemenea, putem privi și la acele momente din istoria Bisericii în care Biserica era extrem de puternică. Priviți la Efes, loc în care apostolul Ioan a fost episcop, dar mai ales loc în care a trăit și mama noastră cerească, după moartea, învierea și înălțarea fiului ei. Astăzi, cu greu veți găsi un creștin, acolo sau măcar în apropierea lui, e o zonă complet musulmană. Priviți la Nordul Africii, loc în care Biserica a prosperat pentru mult timp, unde au trăit și Sfântul Ciril din Alexandria, Sfântul Augustin, și Sântul Atanasiu. În acel loc nu găsiți absolut deloc creștini. Biserica poate a fost distrusă eliminată și cel mai probabil din cauza păcatelor oamenilor.
În încheiere vă invit pe toți să nu uităm niciodată să ne punem în practică credința, iar asta nu din egoism ci din iubirea noastră personală față de Dumnezeu și față de aproapele. Amin
