Sir 3,17-18.20.28-29
Evr 12,18-19.21-24a
Lc 14,1.7-14
Unul din credincioși din parohia la care era Sfântul Augustin, i-a adresat la un moment dat sfântului această întrebare, Părinte, care sunt cele mai importante lucruri în religie?
Cel mai important lucru în religie? Aș spune că întâi e umilința, al doilea e umilința iar al treilea e tot umilința, a răspuns sfântul Augustin.
În textul evangheliei de astăzi, am văzut cum Isus ne învață o învățătură parabolică, adică folosindu-se de o parabolă, asupra celor care aleg locurile dintâi la mese când sunt invitați la un banchet de nuntă. Ei nu trebuie să se poarte ca și cum ei sunt cele mai importante persoane din acea sală de nuntă, mai ales că riscă să își piardă scaunul ales în fața altor persoane mult mai distincte. A ți se cere să părăsești locul e un lucru destul de rușinos, și sincer să fiu am avut și eu însumi parte de această experiență.
Însă aș dori să vă împărtășesc experiența unul al preot. De ce? Fiindcă sunt de părere că exemplifică mult mai bine virtutea umilinței, plus că are și un final fericit. Acesta spunea că, într-o zi a fost invitat la o sărbătoare din parohie. Când a ajuns el, era aproape ora prânzului, așa că s-a dus și s-a așezat la masa rezervată preoților. După câteva minute, un credincios a venit la el și l-a rugat să lase locul liber fiindcă acea masă e rezervată pentru preoți. Acel credincios nu știa că el era de fapt preot, mai ales că era și îmbrăcat un șlapi, pantaloni scurți și un tricou. Așa că preotul, cu umilință s-a ridicat și s-a dus la o altă masă, însă după câteva minute un al credincios l-a recunoscut și i-a zis să se ducă la masa rezervată preoților. Când celălalt credincios și-a dat seama că el era de fapt preot, imediat și-a cerut scuze, iar preotul l-a iertat.
Isus a relatat această poveste parabolică, prin parabolă pentru a le pune la încercare mândria dar mai ales pentru a-i învăța o lecție asupra umilinței. După cum spunea și Ben Sirah în prima lectură de la această sfântă Liturghie, împlinește-ți cu blândețe lucrările tale și vei fi iubit de omul plăcut Domnului! Cu cât ești mai mare, cu atât mai mult să te umilești și vei afla har înaintea Domnului! (v. 17-18).
Am dat zilele acestea despre o altă poveste despre o anumită persoană care a dorit să meargă în orașul Soarelui. Însă avea de trecut printr-o câmpie imensă și peste un munte înalt. Trebuia să își părăsească locul seara pentru ca să poată să ajungă în acel oraș în dimineața următoarei zile. Așa că și-a început călătoria. La o oră după plecare a auzit o voce, Oprește-te. Du-te jos și ia niște pietre și puneți-le în buzunar. Mâine, când va răsări soarele, vei fi trist dar și fericit.
Au trecut două ore de la plecare….trei ore….însă el auzea aceiași voce care îi spunea același lucru până când a ajuns la o potecă extrem de periculoasă și de greu de trecut. Pietrele din buzunar îl încurcau mai mult și îi mai și provocau răni așa că le-a aruncat pe toate în prăpastie până când a rămas cu una singură în buzunar. Această piatră s-a dovedit de fapt a fi un diamant. Era atât vesel cât și trist. Trist fiindcă aruncase toate celelalte pietre, fericit fiindcă îi mai rămăsese o singură piatră și aceea s-a dovedit a fi un diamant.
Aceasta este o poveste a vieții. Acea câmpie vastă este propria noastră copilărie. Pe când încă eram copii, părinți noștri sau cei care au avut grijă de noi ne spuneau, Fă aceasta, fă aceea. De exemplu, ne spuneau, trebuie să fii bun, trebuie să fii sincer dar mai ales trebuie să fii darnic. Dacă facem acestea atunci, în timp vom deveni fericiți. Acele pietre de fapt sunt virtuțile, onestitatea, sinceritatea și caritatea. Muntele ce se află în față sunt încercările ce ne așteaptă. Încercări pe care dacă nu le mai suportăm atunci devenim ispitiți în a arunca aceste pietre. Ajungem să spunem, de ce să fiu bun și darnic când toți ceilalți nu sunt deloc?
Însă, care este acea piatră singură care ne-a rămas, care nu am aruncat-o? Aceasta este virtutea umilinței. Prin aceasta, vom deveni capabili să acceptăm acele încercări și dificultăți cu brațele deschise dar mai ales vom deveni capabili să le gestionăm cum se cuvine. Aceasta este virtutea de care s-a folosit și Isus. Și l-am auzit spunând că Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima (Mt 11,29).
Lecturile de la această sfântă Liturghie, dar mai ales prima lectură și evanghelia ne vorbesc despre umilință și despre importanța ei.
Însă ce este umilința? Înseamnă că noi trebuie să devenim inferiori celorlalți? Înseamnă că nu trebuie să avem nici o valoare în ochi lor? Clar Nu. Acest cuvânt provine de la cuvântul latinesc humus care tradus înseamnă și sol fertil. Cu alte cuvinte, a fi umil înseamnă să fii gata să accepți cine suntem mai ales cu talentele, abilitățile, limitările sau cu slăbiciunile. Dumnezeu ne-a creat egali și nimeni nu e mai superior decât celălalt. Înseamnă că va trebui să spunem și noi asemenea lui Isus, învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima. Înseamnă că va trebui să ducem o viață asemenea vieții pe care a avut-o și Isus, adică o persoană pentru ceilalți. Vedem cu toți că în ziua de astăzi, toți se află într-o competiție asupra cine se află mai presus decât ceilalți din jurul lor. Însă uităm faptul că noi toți am fost chemați să atingem viețile celorlalți. Că noi suntem mâinile, picioarele și gura lui Isus. Fiecare dintre noi trebuie să fie Cristos pentru toți ceilalți. Motiv pentru care trebuie să ne folosim de propriile noastre talente, și daruri, nu în folosul nostru personal ci pentru cei care au mai mare nevoie de ele și de noi.
Am auzit o altă poveste despre trei persoane care se certau între ei asupra care din ei are cea mai bună traducere a Bibliei. Primul a spus, A mea este cea mai bună traducere, fiindcă este noua traducere care este folosită la sfintele Liturghii. Cuvintele ei sunt moderne și ușor de înțeles. Al doilea bărbat a spus că a mea este cea mai bună traducere fiindcă este Biblia de la Ierusalim. Foarte poetică și este folosită mai ales în grupurile carismatice și la diverse întâlniri.
Al treilea bărbat a spus, Îmi place traducere Bibliei făcută de mama mea fiindcă ea a tradus-o în propria ei viață, ea trăia tot ceea ce scria în ea. Ceilalți doi au tăcut imediat.
Această poveste cuprinde tot ceea ce ne provoacă Isus în textul evangheliei de astăzi. Isus ne provoacă să traducem fiecare cuvânt al lui Dumnezeu în viețile noastre proprii. Ne provoacă să facem Biblia să fie vie în inimile, mințile și viața noastră de zi cu zi. Acesta este un mod prin care putem fi umili.
Și voi încheia cu ceea ce a spus Ben Sirah la un moment dat în prima lectură de astăzi, Fiule, împlinește-ți cu blândețe lucrările tale și vei fi iubit de omul plăcut Domnului! (v.17). Amin
Alte opțiuni: 01, 02, 03, 04, 05,
