Când Cristos vine în mijlocul nostru la sfânta Liturghie, principala noastră preocupare ar trebui să fie să-i facem o primire solemnă, de sărbătoare, să ne exprimăm bucuria de a-1 avea în mijlocul nostru, făcându-ne să uităm de noi înșine. Bucuria, dacă e sinceră și autentică, se exprimă întotdeauna prin cântare.
Iezuitul Anthony de Mello, în cartea sa Dumnezeu e acolo, afară,printr-o istorioară luată din literatura monastică, arată că, prin cântare, omul uită de el însuși, de interesele sale egoiste, iese în afara timpului și se transpune în lumea lui Dumnezeu care e lumea veșniciei. Un călugăr se plimba într-o zi în grădina mănăstirii, când auzi o pasăre cântând și a început să o asculte încântat. I se părea că niciodată nu ascultase un asemenea cânt dar acum asculta cu adevărat un cântec de pasăre minunat. Când cântecul s-a terminat, s-a întors în mănăstire, dar a constatat, că nu-i cunoaște pe frați și că frații nu-1 cunosc pe el. încetul cu încetul și frații, și el, și-au dat seama că, de fapt, lipsise câteva secole din mănăstire. Fiindcă ascultarea cântării fusese totală, timpul se suspendase și el alunecase în veșnicie. Continuă autorul că Rugăciunea își atinge desăvârșirea atunci când descoperă veșnicia. Veșnicia se descoperă prin claritatea percepției. Percepția devine clară când se eliberează de prejudecăți și de orice considerație care privește pierderea sau câștigul personal. Atunci apare miracolul, și inima nu-și mai poate stăpâni admirația.
Acesta este motivul pentru care la începutul Liturghiei, în timpul procesiunii, normal, se cântă; se cântă strigătul de omagiere: Kyrie, eleison! Se cântă mai ales imnul Gloria, așa cum l-au cântat îngerii pentru prima dată în Noaptea Crăciunului. Euharistia e sărbătoare iar la orice sărbătoare se cântă. Liturghii citite nu există în Ritul Roman decât cu începutul Evului Mediu. Ultima reformă liturgică nu desființează Liturghiile citite, ci dispune ca în celebrări să se acorde cântării un spațiu larg, căci, ni se spune în instrucțiunea Musicam sacram, prin cântare, celebrarea liturgică îmbracă o formă mai nobilă, rugăciunea capătă o expresie de mai mare bucurie, unirea inimilor devine mai profundă prin unirea glasurilor, sufletele se înalță mai ușor spre lucrurile cerești, liturgia prefigurează mai clar liturgia care se săvârșește în Ierusalimul ceresc.
Apoi, sfântul Augustin ne arată în Confesiunile sale ce importanță are cântarea în Biserică, cum Dumnezeu l-a câștigat prin farmecul melodiilor ascultate în catedrala din Milano:
Cum am plâns ascultându-și psalmii, Dumnezeul meu, cântările tale, accentele dulci de care răsuna biserica ta! Explică marele episcop de ce modul cel mai potrivit de a te ruga este cântarea: Nu poți să explici prin simple cuvinte ceea ce îți cântă inima. Atunci bucuria fi se urcă spontan pe buze. Cântarea arată că inima zămislește sentimente pe care nu le poate exprima. Și cui i se potrivește mai bine cântarea decât lui Dumnezeu, cel inexprimabil?
De asemenea și Institutio Generalis Missalis Romani reamintește cuvântul Sfântului Augustin: Cântarea este proprie celui îndrăgostit. Și deja din vechime există proverbul pe care îl cunoaștem cu toți, Cine cântă bine se roagă de două ori. Iată pentru ce casetofoanele nu-și au locul la Sfânta Liturghie. Aparatele nu au inimă, nu au suflet, nu se pot îndrăgosti de Dumnezeu, nu se pot ruga. Cine cântă bine se roagă de două ori. Dar cine nu cântă bine? Și cine nu cântă bine? Desigur, totul în liturgie trebuie să fie frumos, inclusiv muzica. Și muzica trebuie să exprime realitățile dumnezeiești care se celebrează: dar cântă bine cel care cântă din inimă și cu credință, chiar dacă nu are glasul lui Pavarotti și nu cunoaște tehnica interpretării muzicale ca un profesionist de la operă. În schimb, nu cântă bine cel care nu face din muzică un drum spre Dumnezeu, nu pune arta în slujba rugăciunii, ci face artă pentru artă sau face rugăciune pentru artă.
Și voi încheia cu o altă povestioară aceluiași autor menționat mai sus, care ne poate ajuta să facem o examinare a cunoștinței, dar mai ales care ne poate ajuta să descoperim, cam câtă slavă îi dăm lui Dumnezeu cu cântarea noastră. Înțeleptul indian Narada era un om foarte evlavios. Evlavia lui era atât de mare, încât într-o bună zi a fost tentat să creadă că în lumea întreagă nu există un altul care să-l iubească pe Dumnezeu mai mult decât el. Domnul a citit în inima lui și i-a zis: «Narada, mergi în cutare sat pe malul Gangelui. Acolo se află un om evlavios. Urmează exemplul lui și vei avea folos». Narada s-a dus și a găsit un țăran care se scula dimineața devreme, rostea numele lui Dumnezeu o singură dată, apoi lua plugul și mergea la câmp, unde lucra ziua întreagă. Seara, înainte de a adormi, frânt de oboseală, mai rostea o dată numele lui Dumnezeu. Gândește Narada: «Cum poate fi acest țăran un om al lui Dumnezeu? îl văd cufundat ziua întreagă în ocupațiile sale pământești». Atunci Dumnezeu i-a zis lui Narada: «Umple până sus un vas cu lapte și fă înconjurul satului Dar ai grijă să nu verși o picătură». Narada a făcut așa cum i s-a cerut. «De câte ori te-ai gândit la mine cât timp ai făcut înconjurul satului?» – întreabă Domnul. «Niciodată – răspunde Narada – și cum aș fi făcut-o de vreme ce mi-ai cerut să fiu atent la vasul cu lapte» «Vezi? – zice Domnul – vasul cu lapte ți-a absorbit în așa măsură atenția, încât ai uitat cu desăvârșire de mine! Acum privește la acest țăran: strivit sub povara unei familii pe care trebuie s-o hrănească, el totuși se gândește de două ori la mine».
Să nu uităm niciodată îndemnul sfântului Augustin care ne îndeamnă să cântăm mereu pe patru voci, adică cu glasul, cu inima, cu gura și cu viața. Amin
