Is 9, 1-3.5-6
Tit 2, 11-14
Lc 2, 1-14
Ceea ce vă voi spune în continuare s-a petrecut pe când luptele din cel de-al doilea război mondial erau deja printre cele mai aprige. La un moment dat un grup de soldați americani tineri s-au separat de regimentul din care făceau parte. Încercau din răsputeri să își găsească calea prin pădure, moment în care, mai spre seară, au dat de o mica casă din al cărui horn ieșea un mic fum plăpând. Când se apropriau deja tot mai tare de acea casă, au văzut cum o femeie le-a ieșit în cale, apropiindu-se și ea de ei. Această femeie le-a spus că din moment ce le era foame și erau și pierduți, erau bine primiți să mănânce și să se odihnească în casă cu condiția ca să îi respecte pe ceilalți vizitatori ai ei. Crăciunul deja era aproape iar ea dorea ca pacea să domnească în casa ei.
Când au intrat în casă, aceștia au văzut un grup de soldați tineri însă care erau germani, cum stăteau la masă, și care priveau la ei nervoși. Însă comandantul casei era o femeie cu inimă bună care deja le spusese și soldaților germani să îi respecte pe ceilalți vizitatori ca și ei. Și acei soldați germani se separaseră de grupul lor.
În acea noapte, cu toți s-au simțit din nou asemenea unor băieți tineri, cu nostalgia casei lor în inimă. Au cântat împreună colinde. În acea noapte nu s-au privit ca pe niște dușmani de moarte ci ca pe niște ființe umane ca și ei ce nu doreau nimic altceva decât pacea și confortul unei case.
În ziua următoare au mers pe căi separate, asta după ce au împărtășit între ei informații cu privire la modul în care cum se pot alătura fiecare la regimentul propriu.
Crăciunul este un timp de pace. Combatanți declară încetarea focului pentru ca soldați să se poată alătura familiilor lor sau să poată celebra împreună această sărbătoare. Luptători cei mai aprigi se simt mai umani se simt oameni de bunăvoință.
Într-o carte de reflexii anuale numită 365 de zile cu Domnul din anul 1998, am aflat că Isus s-a născut în timpul domniei împăratului Cesar Augustus. După ce acesta îl învinsese pe Marcus Antonius și pe vestita împărătească a Egiptului, Cleopatra, la Aticum, Augustus a devenit conducătorul de necontestat al Imperiului Roman. În sfârșit era capabil să închidă ușa altarului lui Ianus ca semn că timpul războiului s-a sfârșit, după care a fost creat un altar măreț al păcii ce propaga Pax Augusta, pacea adusă de către împăratul însuși. De asemenea a fost numit și salvatorul lumii. Însă pacea impusă de el a avut loc prin dominare și cucerire, impusă cu frica; prin crucificări publice a celor care amenințau dominarea Romei.
În contrast, aducătorul adevăratei păcii avea să vină într-un mic sătuc numit Betleem. Domnia lui avea să fie marcată de iubire și iertare, de compasiune și libertate. Prima sa apariție în fața lumii a fost într-un loc în care se hrănește animalele. Primul loc al veștii sosirii sale, după părinți săi, au fost păstori a căror muncă socială era considerată printre cele mai josnice și necurate dar mai ales dificile din punct de vedere economic, într-un loc în care exista și extrem de puțină iarbă. Și totuși, copilul avea să fie Mântuitorul, Mesia și Domnul.
Din moment ce unul din mesajele celebrării acestui Crăciun este acela al păcii, un mare predicator verbit spusese că pentru a putea avea o viață pașnică va trebui să nu uităm niciodată cinci aspecte importante. Aspecte care desigur suntem invitați să le punem în practică fiecare dintre noi.
Primul dintre ele este cel al onestității. Onestitatea încă este și mereu va fi cea mai bună politică. O persoană onestă este o persoană a păcii. Iar o persoană care pretinde este una încordată.
Al doilea e cel al umilinței. O persoană găsește pacea și mulțumirea doar în acel moment în care nu își dă aere, când se cunoaște pe sine și se acceptă așa cum este și nu când pretinde să fie altcineva ori altceva.
Al treilea este munca din greu. Nu există nici un substitut pentru munca grea. Cu toți știm cum te simți când ești gol în interior, fără substanță și formă. Așa că întrebarea e, suntem noi muncitori din greu sau doar la nevoie?
Al patrulea este sfințenia. Va trebui să urmăm calea lui Dumnezeu dacă dorim să găsim pacea. Dacă îi întoarcem spatele lui Dumnezeu nu vom găsi niciodată pacea.
Și un ultim aspect, umorul. Va trebui să nu ne luăm mereu chiar atât de serios. Va trebui să învățăm să ne îmbrățișăm pe noi înșine, cu tot ceea ce suntem. Zâmbește, râzi și nu oricum ci cu o încredere asemănătoare cu cea a copiilor, cu o încredere în Tatăl nostru iubitor care are un teribil simț al umorului. Doriți dovezi? Uitați-vă în oglindă și priviți la fața persoanei din spate.
Datoria noastră principală de astăzi este aceea de a păstra darul păcii, de a-l împărtăși cu ceilalți și de a ajunge la el în același mod în care Dumnezeu a ajuns la omenire prin Isus, cu o totală compasiune, cu o completă dăruire-de-sine, și într-un mod pașnic.
Și voi încheia cu o povestioară un pic mai lunguță care s-a petrecut într-un sat mic din Africa, în care lucra un anumit misionar dar care nu avea deloc acces la nici o sursă de apă potabilă. Acei oameni călătoreau kilometri buni până să ajungă la cel mai apropriat râu pentru a lua apă bună. Misionarul, cu ajutorul oamenilor, a venit cu un proiect de a face în pământ o sondă. Guvernul acelei țări avea să suplimenteze eforturile oamenilor iar o sondă a și apărut în pământ în acel sat atât de izolat. Între timp, misionarul părăsise acel sat. Imediat după realizarea acelui proiect săteni se bucurau acum de apă proaspătă, curată și numai bună de băut de la acea sondă. Așa că i-au scris misionarului să vină pentru a vedea și el ce mare diferență a făcut acea sondă în viața satului lor. Misionarul a răspuns acelei scrisori cu propria prezență. S-au bucurat împreună că acum aveau apă proaspătă și curată ori de câte ori aveau nevoie. După acea primire și mare bucurie, misionarul s-a decis să meargă și să viziteze diverși prieteni vechi de-ai săi. A intrat în casa unei femei bătrâne și a rugat-o să îi dea un pahar cu apă. Surpriza a fost mare în momentul în care aceasta i-a spus că nu are deloc apă în casă. Însă satul are acum apă, a spus acesta. Da, a răspuns femeia, însă problema e cu nepotul meu care stă cu mine. Eu îi spun să meargă și să aducă apă de la sondă iar el nu dorește să mă asculte. Tot ce face el acum e să stea și să se joace.
Vedeți, iubiți credincioși că e posibil să mori de sete într-un sat care are apă din belșug. De ce? Fiindcă nu există nici un mod ca acea apă din sondă să devină și a ta personală până când, nu te ridici și mergi să îți iei, să scoți apa care deja îți aparține ție. Apa din sondă este a ta prin drept. Ai tot dreptul asupra ei. Însă va trebui să faci ceva pentru a obține acel drept înainte ca aceasta să devină și al tău personal, înainte să ajungi să mori de sete. Tot la fel e și cu această veste de o mare bucurie, că Dumnezeu s-a arătat lumii de Crăciun. Însă noi tot va trebui să facem ceva. Noi tot va trebui să facem un mic efort, înainte ca să experimentăm în mod personal această mare bucurie în viețile noastre, în familiile noastre și în lumea noastră. Amin
