Is 8,23b-9,3
1Cor 1,10-13.17
Mt 4,12-23
Voi începe prin a vă relata o mică anecdotă pe care am mai zis-o și cu altă ocazie. A existat la un moment dat un om deznădăjduit care sa plâns la un moment dat mamei lui că Am încetat să mai merg la Biserică din două motive, fiindcă eu nu îi plac pe oameni și fiindcă oameni nu mă plac pe mine.
Mama l-a ațintit cu privirea și la consolat prin ai spune, Fiul meu, ar trebui să mergi la Biserică din două motive, fiindcă ai deja 55 de ani și fiindcă tu ești parohul acestei comunități.
În momentul în care Domnul și-a început slujirea sa, a chemat după sine un grup de oameni, adică pe Petru și Andrei, Iacob și Ioan și alți pentru a deveni, de acum înainte, pescari de oameni. Acești discipoli, care au fost numiți mai apoi ca și apostoli, au continuat opera de mântuire după ce Cristos s-a înălțat la ceruri, indiferent că oamenilor le plăcea de ei sau nu, asemenea parohului din povestioara cu care am început.
Însă de ce oare Isus i-a numit pe acești oameni pescari? Conform unui mare exeget biblic, pe nume William Barclay, într-unul din comentariile sale asupra acestui pasaj evanghelic luat din evanghelia după Matei, a spus că un bun pescar posedă acele calități de care avea nevoie Isus în acel moment, în care i-a chemat pe aceștia patru să devină, în schimb, pescari de oameni.
Prima dintre ele e faptul că pescari au răbdare. Ei învață să aștepte cu răbdare până când peștele mușcă momeala. Dacă e neliniștit și se mișcă repede, el nu va fi niciodată un pescar adevărat. Un pescar bun de oameni va trebui să aibă răbdare. Și sunt rare momentele în care în predicare sau învățătura să obțină rezultate imediate, rapide. Va trebui să învățăm să așteptăm.
A doua e aceea că pescarul are perseverență. Un pescar învață să nu se lase descurajat ci mereu să încerce, din nou și din nou și din nou. Un bun învățător sau predicator nu se lasă descurajat când vede că nimic nu se petrece, când vede că toată munca lui pare să nu fi adus nici un rod. Ci mereu va trebui să fie gata să încerce din nou.
A treia e aceea că un pescar are curaj. După cum spunea și grecul în lumea antică, în momentul în care se ruga zeilor pentru protecție, Barca mea e atât de mică iar marea e atât de mare. Un pescar este gata mereu să riște și să înfrunte furia mării și a valurilor. Un bun predicator și învățător trebuie să fie foarte conștient că mereu vor exista pericole când spui omului adevărul. Omul care rostește adevărul adesea își ia propria viață și propria reputație în propriile mâini.
A patra e aceea că un pescar are un ochi ațintit mereu pe momentul potrivit. Pescarul înțelept cunoaște foarte bine că sunt momente în care nu ai nici o șansă să pescuiești. El știe când să arunce plasa sau undița și când să nu o arunce. Un bun învățător și un bun predicator își alege momentul. Sunt momente în care un om va primi cum trebuie adevărul. Sunt momente în care adevărul îi va mișca și sunt momente în care adevărul îi va împietri în opoziția lor față de adevăr. Un predicator înțelept cunoaște că există un timp pentru a vorbi și un timp pentru a tăcea.
A cincea e aceea că un pescar cunoaște cum să pregătească momeala pentru pește. Un pește va trage la o anumită momeală, altul va trage la un alt tip de momeală. Un bun predicator și învățător cunoaște că același tip de abordare și apropiere nu îi va câștiga pe toți oameni. Ba chiar va trebui să fie conștient și să își recunoască propriile limite. Ar putea fi nevoit să descopere că sunt anumite sfere în care el însuși poate munci iar ceilalți nu reușesc, dar și invers.
Și ultima e aceea că un pescar înțelept trebuie să știe să stea departe de priviri, să se ascundă am putea spune. Dacă își dă de gol propria prezență, ba chiar și cu propria umbră, peștele niciodată nu va mușca momeala. Un predicator și învățător înțelept mereu va căuta să se prezinte oamenilor, nu cu propria lui persoană, ci cu Isus Cristos. Scopul lui este de fixa ochii oamenilor, nu asupra lui însuși, ci asupra persoanei din spatele lui.
În ziua de astăzi, auzim și aud atât de multe critici la adresa liderilor bisericii. Credincioși care se plâng de păstori lor că sunt morocănoși, că nu poți merge la ei, că sunt materialiști sau ultra-conservatori.
Am dat zilele acestea de un text interesant cu numele Un preot greșește mereu sau Un preot mereu se înșală:
Dacă el îi așteaptă pe oameni, înseamnă că nu a fost niciodată punctual.
Dacă începe sfânta Liturghie la timp, ei spun că ceasul lui e stricat.
Dacă deține o mașină, oameni spun că are bani.
Dacă nu are o mașină, oameni spun că mereu întârzie.
Dacă cere o donație, oameni spun că e avar după bani.
Dacă nu cere bani, atunci e mândru și leneș.
Dacă este văzut cu o femeie, oameni spun că îi plac femeile.
Dacă este văzut cu un bărbat, oameni spun că îi plac bărbați.
Dacă predică prea mult, oameni spun că e plictisitor.
Dacă omilia lui e prea scurtă, oameni spun că nu s-a pregătit.
Dacă merge în vizită prin case, oameni spun că umblă după interes.
Dacă stă mai mult închis, oameni spun că nu are timp pentru ei.
Dacă este prea tânăr, ei spun că nu are experiență.
Dacă este prea bătrân, oameni spun că ar trebui să se pensioneze.
Însă când un preot moare, nimeni nu vine să îi ia locul.
Poate că ceea ce ar trebui oameni să țină minte e faptul că slujitorul lui Dumnezeu nu a abolit de unul singur umanitatea slujitorului și sunt multe, precum: mândria, ambiția, lăcomia, ba chiar senzualitatea care îi poate orbi pe preoți și episcopi după cum îi orbește și pe toți ceilalți oameni. Însă Domnul se folosește de Petru ca piatră de fundament pentru Biserica sa. Același Petru care l-a renegat de trei ori. Cristos se poate folosi și de oameni imperfecți.
În pofida celor de mai sus, lideri spirituali au obligația prin virtutea înaltei lor chemări, să încerce necontenit să depășească aceste imperfecțiuni omenești. Iar asta fiindcă calitățile nedorite dintr-un episcop sau preot poate îndepărta pe cineva de religie.
Alți își exprimă deziluziile fiindcă simt că Biserica nu i-a ajutat cu nimic. Alți spun că Biserica nu mai reușești să atingă și să înțeleagă realitatea și greutatea omului de astăzi. Avem desigur dreptul să criticăm Biserica. Însă, dacă tot trebuie să ne plângem, atunci va trebui să ne și amintim și de cine ne plângem. Adevărul acestei probleme e acela că de fapt ne plângem de noi înșine din simplu motiv că noi suntem Biserica. Privind la Biserică ca fiind departe de noi înșine e ca și cum ne-am plânge de un deget infectat care nici măcar nu e al nostru, care e departe de noi.
Pe de altă parte, noi, ca slujitori ai lui Dumnezeu, în ciuda greșelilor noastre, noi mereu tânjim să ne trăim vocația preoțească și să îi câștigăm pe toți bărbați și femeile înapoi la Dumnezeu. Persoana lui Isus Cristos e cea care acționează în noi și prin noi.
Succesul Bisericii va depinde enorm de mult de ceea ce facem noi toți. Întrebarea cu care am să și închei este, suntem noi dispuși să ne facem partea sau ne cunoaștem noi rolul și partea noastră din Biserică? Amin
